sâmbătă, 31 martie 2012

4. INSTRUMENTE DE GHIDARE A CERCETARII SI REDACTARII

4. Instrumente de ghidare a cercetării şi redactării

În procesul complex de elaborare a disertaţiei există anumite riscuri: de a devia de la direcţia imprimată iniţial, de a pierde din vedere scopul, finalitatea, de a infiltra idei străine de text, de a ne împotmoli în detalii nesemnificative… Tocmai pentru a preveni astfel de situaţii, în scrisul academic se utilizează instrumente de ghidare, de orientare, instrumente care se enunţă sub formă de: întrebare de cercetare, ipoteză sau teză. Toate cele trei instrumente sunt modalităţi diferite de a exprima acelaşi lucru. Totuşi, nu sunt interschimbabile şi diferă într-o măsură mai mică sau mai mare de la o disciplină la alta. Rolul lor este de a defini un scop, a stabili un punct focal şi a asigura coerenţa textului, imprimând o anumită direcţie a procesului de elaborare. Tot un instrument de ghidare este şi planul (despre care vom vorbi în capitolul Alcătuirea planului, organizarea şi structurarea materialului, pp. …)

În cele ce urmează, încercăm să ilustrăm rolul acestor instrumente prin trei genuri de texte ştiinţifice (sau compoziţii), cu care ne confruntăm cel mai des: analitice (informative), expozitive (explicative) şi persuasive (argumentative), după cum subiectul este tratat prin analiză, explicaţie sau argumentare. Rareori vom găsi astfel de genuri de texte în formă pură. Cu toate acestea, caracteristicile unor compoziţii de acest fel formează baza celor mai multe tipuri de texte academice.

Întrebarea de cercetare se întâlneşte în compoziţiile analitice care tratează cu predilecţie subiecte ştiinţifice. „În acest gen de lucrări, cercetarea începe cu un subiect specific despre care formulăm o întrebare de cercetare, dar nu am tras nicio concluzie.” [13] Întrebarea este „forţa conducătoare” care ne ghidează pe tot parcursul cercetării şi elaborării lucrării. Întrebarea şi răspunsul sunt elementele care unesc cercetarea şi formează cadrul ce conferă coerenţă proiectului, iar valoarea acestui proiect se reflectă în calitatea răspunsului la întrebarea de cercetare. Condiţia este ca întrebarea să ridice o problemă semnificativă, nu una banală, iar răspunsul să nu se limiteze la descriere. Este în afara discuţiei o întrebare la care se poate răspunde cu „da” sau „nu”. Când luăm în considerare un material, criteriul de selecţie va fi dat de răspunsul afirmativ la întrebările: este relevant sau nu pentru întrebarea de cercetare? Contribuie la răspuns?
Construită într-un anumit fel, această formulare interogativă poate lăsa deschise opţiunile pentru un număr nelimitat de abordări. Iată, spre exemplu, un astfel de gen de întrebare: „Ce forţe au conspirat la împuşcarea a peste o mie de români în Revoluţia din decembrie 1989, după ce căzuse Ceauşescu?” Pe cât este de provocatoare o astfel de întrebare, pe atât de dificilă va fi cercetarea, întrucât nu ne oferă nicio structură a argumentării. Am putea formula numeroase întrebări şi supoziţii pe această temă: a fost o acţiune iniţiată şi coordonată de un grup de persoane pentru a acapara puterea? A fost doar o diversiune? Cine a creat-o? Au existat terorişti? Cine au fost ei? S-au împuşcat militarii între ei? Şirul întrebărilor ar putea continua. De aici derivă necesitatea de a alege o singură întrebare şi a o formula de aşa manieră încât să definim cât mai precis direcţia de investigaţie şi perimetrul în care se va desfăşura cercetarea.
Întrebările care ne ajută să restrângem aria de investigaţie şi totodată ne orientează spre analiză şi interpretare sunt de tipul „De ce?” şi „Cum?”. Astfel de întrebări caracterizează cercetările calitative (vezi şi paragraful Metode de cercetare, p. …). În principiu, ne propunem să identificăm: cauzele unor evenimente (de ce?), sau noi tendinţe şi desfăşurări ale evenimentelor (cum?). De exemplu: De ce reformele în România au întârziat în comparaţie cu cele din alte ţări din Europa de Est, deşi în ţara noastră a avut loc o răsturnare violentă de regim? De ce România este singura ţară comunistă în care Revoluţia din 1989 a avut o desfăşurare violentă? Cum s-a schimbat, începând din anii 1990, atitudinea românilor privind participarea UDMR la guvernare? Cum se soluţionează blocajele în funcţionarea instituţiilor ce reprezintă puterile în stat? Întrebările „de ce?” şi „cum?” ne conduc spre formularea unui argument care stă la baza cercetării. În schimb, întrebările „ce?”, „unde?”, „când?” ne orientează spre descriere şi clasificare, operaţii care sunt un preambul al ştiinţei [19 – p. 17], deci pot constitui doar un început de cercetare.
Pentru a focaliza analiza, să ne limităm la o singură întrebare de cercetare principală şi să subsumăm acesteia întrebările derivate, care se vor ivi inevitabil. Dacă un proiect permite explorarea mai multor întrebări de cercetare distincte, atunci este vorba de mai multe subiecte. (Un echivalent al întrebării, întâlnit în lucrările inginereşti, este problema de cercetare, ce urmează a fi rezolvată).

Ipoteza este anticiparea unui răspuns provizoriu la întrebarea de cercetare, având menirea de a imprima o anume direcţie cercetării şi elaborării. De fapt, este vorba de o propunere făcută ca punct de plecare într-o investigaţie, care fixează un obiectiv al cercetării. Ipoteza nu se dovedeşte, ci se testează, se confirmă sau se infirmă. Ideal ar fi ca o singură ipoteză să stea la baza cercetării, ceea ce ar asigura focalizarea activităţii de elaborare.

Formulându-şi ipotezele, cercetătorul trebuie să noteze toate argumentele de plauzibilitate care le sprijină, dintre care – când redactează lucrarea – reţine doar pe acelea care s-au dovedit, post-festum, semnificative; […] ori de câte ori este posibil trebuie formulate ipoteze alternative, care se exclud reciproc. [16 – p. 22]

Examinând ipotezele iniţiale, să le confruntăm cu prejudecăţile şi cu gândirea de grup. Să ne asumăm curajul de a abandona anumite ipoteze atunci când dovezile nu le susţin şi să recunoaştem că o dovadă este slabă sau fragmentară sau că există o explicaţie alternativă plauzibilă.

Teza, nelipsită din compoziţiile de tip argumentativ, reprezintă un răspuns preliminar la întrebarea de cercetare. Acest răspuns defineşte clar şi circumscrie precis parametrii proiectului de cercetare. Totodată, postulează o poziţie sau o perspectivă, îi explică cititorului cum vom interpreta subiectul luat în discuţie, fără a exclude şi alte puncte de vedere. Condensând ideea fundamentală a lucrării, teza se formulează, de obicei, în una-două fraze (cel mult un paragraf) şi concentrează toate energiile într-un punct focal. O teză bine elaborată este un instrument util atât pentru cititor, cât şi pentru scriitor, şi acţionează ca un indicator de circulaţie care îi permite cititorului să ştie ce itinerar urmează, iar scriitorului îi indică direcţia de dezvoltare a textului. Pe parcursul cercetării, ne vom întreba frecvent dacă un material vine sau nu în sprijinul tezei şi astfel nu ne vom abate de la subiectul central al lucrării.
În mod convenţional, teza este plasată în partea introductivă, astfel încât cititorul să aibă din start o idee clară la ce anume se poate aştepta să afle din lucrare. Celelalte părţi ale lucrării – capitole, secţiuni, paragrafe – adună şi organizează argumente, dovezi şi exemple care susţin teza. În timp ce subiectul ne indică „despre ce” vom scrie, teza ne spune „cum” vom aborda subiectul. Diferenţa dintre subiect şi teză rezultă şi din faptul că unul şi acelaşi subiect poate avea două sau mai multe teze diferite sau chiar opuse: teză şi antiteză. (A nu se confunda termenii: deşi disertaţiei i se spune uneori teză, de fapt, teza este o idee, în timp ce disertaţia este un document). Teza se construieşte mai uşor cu conectori ce ne permit formulări alternative de genul: dacă…, atunci…; cu cât (mai)…, cu atât (mai)…; deşi x este…, y este…

Pentru a înţelege modul corect de formulare a unei teze, să luăm exemplul de mai jos.
Subiectul: Cauzele rămânerii în urmă a României în perioada de tranziţie în comparaţie cu alte ţări din blocul fostelor state din Europa de est şi centrală.
Teza A: Voi analiza cauzele care au determinat rămânerea în urmă a României în perioada de tranziţie.
Teza B: Voi argumenta că rămânerea în urmă a României în perioada de tranziţie a fost rezultatul opţiunii de menţinere a proprietăţii de stat la începutul procesului de transformare a economiei.
Observăm că în timp ce teza A conduce doar la descrierea de fapte, în teza B, autorul ia o poziţie (numeşte cauza principală: menţinerea proprietăţii de stat) prin care contribuie la dezbatere şi pentru care urmează să aducă dovezi şi argumente de susţinere.

După Craig Waddell, [33] o bună teză trebuie să fie: clar formulată, adecvat focalizată, bine susţinută şi poziţionată relativ sus în ordinea cunoaşterii.
Cu cât studentul formulează mai clar, mai timpuriu şi mai precis ceea ce caută, cu atât procesul de elaborare a lucrării va fi mai eficient, căutările sale vor fi mai ţintite, mai restrânse. Începând chiar cu etapa de documentare, raportarea la teză va constitui un indicator de selecţie a materialelor. În acest fel vom şti despre un material că este relevant, în timp ce altul trebuie dat la o parte.
A începe redactarea cu o teză slabă, vagă, confuză sau, şi mai grav, fără teză, este ca şi cum am porni la drum fără să ştim încotro. În aceste condiţii, „studentul poate ajunge în situaţia de a constata că nu are control asupra proiectului, iar direcţia de înaintare este neclară.” [35 – p. 7] Sau, reluând exprimarea lui Waddell, „În timp ce noi divagăm, cititorii orbecăie”. [33]
Nu e suficient să avem o teză clar formulată; e nevoie şi de o teză adecvat focalizată. La fel ca în cazul formulării subiectului disertaţiei, şi teza trebuie să fie restrânsă, nu generală. Focalizarea tezei este cheia succesului unei disertaţii; cu cât vom acoperi o arie mai restrânsă, cu atât vom putea explora subiectul mai în profunzime.
În sfârşit, după acelaşi Waddell, o bună teză trebuie să fie situată relativ sus în ordinea cunoaşterii. Astfel, dacă teza se situează la nivelul enunţurilor de fapte, lucrarea nu va fi mai mult decât o descriere sau o trecere în revistă. De exemplu: „În experimentele conduse de Institutul American al Cancerului, 70 de procente dintre şobolanii supuşi inhalării fumului de ţigări într-o perioadă de peste doi ani au murit de cancer de plămâni”. Dar dacă tragem o concluzie din faptele prezentate, teza urcă la al doilea nivel de cunoaştere: enunţurile despre fapte. Exemplu: „Fumul de ţigară reprezintă o cauză majoră a declanşării cancerului de plămâni”. Un pas şi mai sus în ierarhie înseamnă un enunţ despre enunţ, prin care „dezvoltăm un efect stratificat” şi generăm o lucrare „cu potenţial informativ, provocatoare şi animată”, ale cărei obiective se situează dincolo de factologie şi locuri comune. De exemplu, pornind de la fraza potrivit căreia fumatul constituie o cauză majoră a cancerului de plămâni, ”am putea propune amendarea Constituţiei cu prevederea privind interdicţia de a produce şi vinde ţigări”. [33]

E drept că unii scriitori exprimă adesea implicit teza, fără să o scrie în text, dar întotdeauna au formulată o teză în timp ce scriu, fie notată, fie în gând. Prin acest instrument, ei controlează fiecare paragraf al scrierii.
Tezele sunt utile în aproape orice text, cu deosebire în două tipuri de compoziţii: expozitive şi argumentative, pe care le analizăm în continuare.

Într-o compoziţie expozitivă (sau explicativă), explicăm ceva cititorilor. Un enunţ de teză expozitivă va explica ceva audienţei: ce anume avem de gând să întreprindem, cum vom organiza explicaţia, ordinea în care vom prezenta ideile. Pe scurt, teza expozitivă schiţează scopul şi perimetrul (limitele) subiectului. În acest caz, teza nu presupune o complexitate deosebită în formulare. Dar, să exemplificăm. Astfel, subiectul lucrării de faţă (formulat şi în titlu) se referă la elaborarea lucrării de licenţă şi a disertaţiei de masterat, şi a pornit de la întrebarea: Cum ar putea fi sprijiniţi studenţii în efortul de elaborare a lucrării de licenţă? În schimb, teza, ca instrument de ghidare şi totodată concluzie a lucrării, se poate formula astfel: expunerea condiţiilor de pregătire, elaborare şi susţinere a lucrării de licenţă şi a disertaţiei de masterat va face mai uşoară munca studenţilor şi a masteranzilor ajutându-i să scrie mai eficient şi să atingă standardele de calitate pretinse de universităţi.
Observăm că teza astfel formulată rezumă ideea principală a lucrării, prefigurează o anumită structură, diviziunile majore ale textului (pregătire, elaborare şi susţinere), precum şi o direcţie de urmat pe parcursul redactării (să atingă standardele de calitate). Deja se întrevăd ideile principale care ar putea constitui structura lucrării.

Într-o compoziţie argumentativă (sau persuasivă) facem o afirmaţie despre subiect, care poate fi: opinie, propunere, evaluare sau interpretare. În acest caz, teza este nelipsită şi exprimă o poziţie a autorului (deci nu e neutră). Totodată, este mult mai clar şi detaliat definită prin faptul că semnalează pentru cititor atât relaţia dintre idei, cât şi ordinea în care ideile din material vor fi prezentate. În acest tip de text, teza serveşte şi ca sumar al argumentării pentru restul lucrării. Provocarea constă în a demonstra teza, adică a aduce dovezi de susţinere. Este nevoie de acest lucru întrucât cititorii ar putea fi în dezacord cu enunţul din teză, astfel că obiectivul lucrării este acela de a convinge audienţa că afirmaţia este un adevăr bazat pe raţionamente şi dovezi.
Exemple tipice de abordări persuasive întâlnim în politică – discursurile candidaţilor şi ale liderilor de partide, precum şi în justiţie – rechizitoriul procurorului versus pledoaria avocatului. Să luăm şi un exemplu din învăţământ: probele la bacalaureat pun accent pe memorie şi scrierea corectă din punct de vedere gramatical, dar şi mai importantă este evaluarea calităţilor care asigură succesul în majoritatea profesiilor: flexibilitatea gândirii, perseverenţa, abilităţile de cercetare şi capacitatea de argumentare. Observăm că este vorba de o interpretare a subiectului, dar este numai una din interpretările posibile. Cineva ar putea obiecta că înainte de a fi în măsură să gândim independent şi să cercetăm, e nevoie să învăţăm ce au gândit alţii despre acel subiect, ceea ce implică şi operaţii de memorare.

Revizuirea tezei şi a întrebării de cercetare.
Teza, odată formulată, nu e bătută în cuie, şi nici nu trebuie să fie o pre-judecată a subiectului, în faza iniţială fiind provizorie. Să-i spunem teză de lucru, deoarece teza definitivă apare într-un stadiu mai avansat al procesului de scriere. Pe măsură ce scriem şi revizuim lucrarea, teza de lucru se poate reconsidera, rescrie şi ajusta în lumina noilor date apărute. Fiecare din paragrafele care o succed are rolul de a o susţine, explica şi dovedi (fie şi indirect). Dacă un paragraf nu îndeplineşte niciuna din aceste condiţii, fie îl înlăturăm, fie rescriem teza în acord cu ideea paragrafului. În caz contrar, acel paragraf va apărea ca un corp străin, neintegrat organic în text, ceea ce va da lucrării un aspect eterogen, de colecţie de idei disparate. În mod analog se procedează şi în cazul întrebării de cercetare.

Să nu ne aşteptăm ca instrumentele enunţate mai sus să rezolve toate problemele ce apar pe parcursul unei lucrări, dar întrebarea de cercetare, ipoteza şi teza sunt de mare ajutor în cercetare şi redactare – fiecare constituind o premisă esenţială pentru succesul disertaţiei. De aceea merită cu prisosinţă să investim timp şi energie în construirea lor.

Argumentarea ideilor. Să avem în vedere că abilitatea de argumentare face distincţia majoră între disertaţiile (şi cărţile) de calitate şi cele constituite doar din acumulări de fapte sau de opinii. Prin argumentare, „cititorul poate vedea nu numai ce gândim noi, ci şi motivul pentru care s-ar cuveni să fie de acord şi el cu modul nostru de gândire.” [37] De aceea, ştiinţa argumentării ideilor constituie una din trăsăturile de bază ale scrisului academic şi se desfăşoară după un anumit tipar. După Joseph M. Williams [37], „În Era Informaţiilor, ceea ce majoritatea profesioniştilor fac este să cerceteze, să gândească şi să argumenteze.” Potrivit aceluiaşi autor, argumentul este un set de afirmaţii coerent aranjate pentru a oferi trei lucruri pe care cititorii experimentaţi se aşteaptă să le întâlnească:
1.O afirmaţie care îi încurajează să spună: „asta e interesantă. Mi-ar plăcea să aflu mai multe”.
2.Dovezi şi raţionamente pentru afirmaţie, care i-ar încuraja să accepte afirmaţia sau cel puţin să o considere plauzibilă.
3.O expunere a limitelor şi obiecţiilor care pot fi aduse afirmaţiei.

În disciplinele umaniste – filosofie, religie, literatură şi artă –, accentul cade pe analiza argumentelor. Acest mod de abordare diferă de cel din ştiinţe, în care rezultatele cercetării sunt mai importante. Desigur, şi în acest caz se aduc argumente, dar problema centrală în ştiinţă o constituie rezultatele, nu argumentarea. Întrebarea tipică într-un text ştiinţific este: la ce rezultate vom ajunge în final? Într-un text filosofic ne vom întreba: cum am putea argumenta această idee?

Un bun argument cuprinde cel puţin: o teză ce declară poziţia autorului în problema abordată; premise clar definite; dovezi ce validează premisele şi, în fine, concluzia care convinge cititorul că argumentul este solid. Susţinerea afirmaţiei pe care intenţionăm să o argumentăm poate fi sub formă de fapte, statistici, citate dintr-o autoritate, studii de caz, analize, comparaţii, teoreme, măsurători, observaţii, experimente, cercetări sau alte forme de dovezi. Important este ca cititorul să poată proba şi accepta acele dovezi, sau cel puţin să le poată considera plauzibile. Mai mult, un bun argument prezintă şi alte puncte de vedere, respectiv contraargumentele, un concept de însemnătate majoră în ştiinţă. (Dacă nu poate fi spus nimic contra unei idei, probabil că e vorba de ceva evident, lipsit de substanţă). Să anticipăm şi obiecţiile ce s-ar putea formula la ideile expuse de noi, să încercăm să privim lucrarea din unghiul de vedere al cititorilor, să prezentăm exemple şi contra-exemple. E firesc să ne susţinem ideile proprii, dar asta nu înseamnă să ignorăm abordări potrivnice. A trece sub tăcere alte puncte de vedere înseamnă de fapt a trata unilateral sau dogmatic o problemă, a fi suspecţi de părtinire, a decredibiliza subiectul. În aceste condiţii, cititorul poate bănui că am încercat să denaturăm faptele din cine ştie ce motive. În final, o astfel de atitudine se poate solda cu eşecul încercării de a convinge interlocutorul că poziţia noastră este cea corectă, ba chiar cu transformarea cititorului în adversar – rezultat opus celui scontat. Aşadar, să prezentăm puncte de vedere diferite şi să încercăm să le combatem cu dovezi. Această abordare este de natură să confere credibilitate informaţiilor noastre.

Există mai multe metode de argumentare, cea mai obişnuită fiind metoda deductivă: începem cu o generalizare, apoi aducem dovezi de susţinere. Acest tipar poate fi utilizat atât pentru întreaga lucrare, cât şi pentru un paragraf. O altă metodă argumentativă este cea inductivă: pornim de la date specifice – fapte, exemple, observaţii – pe baza cărora tragem o concluzie cu caracter general.
Un alt tip de argumentare, cel emoţional, face apel la sentimente, motiv pentru care nu se utilizează în ştiinţă, dar este frecvent întâlnit în discursurile pe teme politice şi religioase (uneori şi în justiţie).
E nevoie să ne familiarizăm şi cu greşelile de argumentare, pentru a ne strădui să le identificăm şi să le evităm. Erorile de raţionament se numesc sofisme. Deşi există probabil cel puţin o sută de sofisme diferite, următoarele nouă sunt cel mai des întâlnite: generalizări pripite, exemple manipulatoare (dacă sunt atipice sau inadecvate), greşeli în stabilirea succesiunii cauză-efect (post hoc, ergo propter hoc), atacul la persoană (ad hominem), argumentul autorităţii (magister dixit), exagerarea consecinţelor, distragerea atenţiei, concluzia nu este o consecinţă a premiselor (non sequitur), reducerea la dilemă (sau/sau). Unele sofisme iau forma limbajului prejudecat folosind termeni care induc prejudecăţi, măgulind sau subminând credibilitatea altora. De exemplu: "Orice persoană rezonabilă va fi de acord că...", sau "Numai un naiv ar susţine că...". Un bun manual de logică va fi lămuritor în acest sens. 

* * *

Să reţinem că nu există un răspuns ultim şi definitiv în niciun domeniu al ştiinţei. Acelaşi lucru se poate spune şi despre disciplinele umaniste. În schimb, există argumente mai bune sau mai slabe. Pe baza unor dovezi slabe, nu se poate construi decât un argument slab. Atât o bună teză, cât şi argumentele puternice conţin dovezi solide, bazate pe surse de încredere, sunt prezentate într-o ordine logică şi ajung la o concluzie care dă răspuns la întrebarea de cercetare. În plus, un bun argument ia în considerare şi opiniile adverse – contraargumentele – şi încearcă să identifice plusurile şi minusurile acestora.

Potrivit lui F.H. Norton, este util ca disertaţia „Nu doar să comunice datele obţinute, fapte şi cifre reci, ci ar trebui să transmită cititorului şi un sentiment de încredere”, obiectiv care se dobândeşte printr-o argumentare temeinică, „bazată pe dovezi tangibile, astfel încât să înlăturăm orice urmă de îndoială sau scepticism în ceea ce priveşte provenienţa lor”. [22]

Editia I a lucrarii se afla in librarii online, precum si la Libraria Universitatii Babes-Bolyai din Cluj Napoca.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu