7. Alcătuirea planului, organizarea şi structurarea materialului
Este extrem de dificil să organizăm zeci de pagini de material şi să scriem în acelaşi timp. Dacă începem redactarea înainte de a avea un plan, adică paşii ce urmează a fi parcurşi, atunci riscăm ca rezultatul să fie un talmeş-balmeş de idei, adică un text lipsit de organizare şi coerenţă. Să ne gândim şi la cititor: când capitolele şi paragrafele unei cărţi nu se succed într-o ordine logică, el va consuma o parte din energie descâlcind structura lucrării, în loc să se concentreze asupra înţelesului. Pentru a preveni astfel de neajunsuri, utilizăm planul ca formă incipientă de configurare a materialului provenit din ideile proprii şi din datele colectate de la surse. Practic, planul este un alt instrument de lucru care alături de întrebarea de cercetare, ipoteză şi teză ne ghidează pe parcurs şi poate fi comparat cu indicatoarele rutiere care ne orientează pe traseu. De fapt, oricine scrie un text îşi face un plan, cel puţin unul mental, dacă nu scris. Aici însă e vorba de un plan studiat pe îndelete şi elaborat în detaliu.
Oricum, este mai uşor să ordonăm ideile când facem planul, „decât să le peticim la a treia ciornă […]; întotdeauna este mai uşor să aruncăm o notă decât un paragraf sau un eseu întreg”. [13] Rezultă că planul se întocmeşte întâi de toate din raţiuni de eficienţă. Într-adevăr, un minut cheltuit cu planificarea şi organizarea materialului va avea drept rezultat economisirea mai multor zeci de minute în decursul redactării, prin faptul că direcţia de înaintare e clară, iar procesul de scriere necesită mai puţine tatonări.
La început, vom proceda înaintând de la general la particular, de la o vedere din avion. Urmează să reducem treptat altitudinea pentru a observa din ce în ce mai clar ce se petrece pe parcele mai mici – pe probleme şi sub-probleme –, până la nivel de detaliu. Altfel spus, fără a pierde din vedere faptul că disertaţia este un proiect global, nu o sumă de părţi independente, calea optimă de abordare a unei astfel de lucrări de mari proporţii constă în divizarea ei. Aceste diviziuni pot fi mai uşor stăpânite şi deţinem controlul asupra lor fără prea mare dificultate. De fapt, acesta este unul din marile avantaje ale planului: ne ajută să ne concentrăm atenţia asupra unui singur capitol, secţiune sau chiar paragraf, pe care le mânuim mai uşor şi în acelaşi timp avem asupra lucrării o vedere de ansamblu. Adică aplicăm o strategie de genul divide şi cucereşte.
Tot planul ne ajută să decidem şi ce părţi anume să lăsăm pe dinafară din materialul colectat, uneori fiind o hotărâre mai greu de luat decât în privinţa materialului care trebuie inclus. Ca să recurgem la o analogie, aşa cum un bun jucător de şah sacrifică unele piese pentru a-şi atinge obiectivul, şi studentul va sacrifica idei interesante, dar tangenţiale la subiect.
Planul ne ajută şi la eventuale reorganizări, prin permutări ale paragrafelor şi chiar ale capitolelor, acolo unde sesizăm eventuale nepotriviri. Uneori, simpla reordonare a unor paragrafe are drept urmare îmbunătăţirea calităţii lucrării. Detalierea planului ne mai ajută să dăm proporţii echilibrate fiecărui capitol sau secţiuni. În orice caz, planul trebuie să fie al nostru, adică să nu lăsăm sursele să ne organizeze lucrarea.
Pentru a avea o idee foarte concretă despre un plan final – ţinta la care trebuie să ajungem – este suficient să analizăm cuprinsul unei cărţi, cu rolul căruia suntem familiarizaţi în timpul lecturii, însă care este un ajutor nepreţuit şi în procesul de scriere. Cuprinsul (sau tabla de materii) am putea să-l numim un plan finisat, spre care tindem, dar care iniţial avea o cu totul altă formă, mai schematică, poate mai dezordonată. Dar să vedem cum ajungem la acea formă finală.
În faza de pregătire a planului, este esenţial să nu pierdem din vedere firul relatării, imaginea de ansamblu şi ordinea aproximativă în care se succed părţile, cu toate conexiunile dintre ele. Dacă redactăm materialul fără să dispunem de imaginea globală, riscăm să lucrăm cu un conglomerat de idei, ceva în gen puzzle, ale cărui componente nu suntem în stare să le asamblăm din cauză că ne lipseşte desenul construcţiei. Pentru a evita o astfel de situaţie în care nu vedem pădurea din pricina copacilor, e nevoie să construim o „poveste” a întregii disertaţii. Iată cum un temeinic studiu, expus pe Internet [45], redă intuitiv această idee:
Povestea disertaţiei
A fost odată ca niciodată când cercetătorii credeau că...............……… (trecerea în revistă a literaturii de specialitate). Dar atunci m-am gândit că s-ar putea ..................................………. (obiective), aşa că ceea ce am făcut a fost să ...................................................... (metode), şi am descoperit că .................................………..... (constatările), fapt care schimbă modul în care noi ......................………………………... (contribuţia la cunoaştere).
După ce am clarificat imaginea globală, întocmim un plan general, care ne dă o idee despre câte capitole vom avea şi ce va conţine fiecare. Acest plan ne ajută să potrivim fiecare parte la întreg. Să observăm însă că, în faza incipientă, un plan prea detaliat poate fi prematur şi chiar un obstacol care ne împiedică să explorăm alte variante de lucru. Un astfel de plan creează doar aparenţa de ordine, dar de fapt îngrădeşte imaginaţia şi libertatea de opţiune. De aceea, abia în faza de redactare, pe măsură ce ne familiarizăm cu subiectul, schiţăm planuri de detaliu pentru secţiunile mai reduse şi chiar pentru un singur paragraf. La fel ca în cazul planului general, este important ca şi planurile de detaliu să fie alcătuite nu doar dintr-un şir de substantive (precum o listă de cumpărături). Un plan eficient este ca un argument în care părţile sunt dispuse în ordine logică: în spaţiu, în timp, în raporturi de coordonare sau de subordonare, de la cauză la efect, ierarhizate după un anume criteriu. Toate aceste relaţii se exprimă prin verbe; în capitolul sau paragraful cutare: voi arăta că…, voi demonstra…, voi sublinia legătura dintre…, voi dovedi…, voi exemplifica…, voi adapta…, voi argumenta pentru sau împotriva cutărui punct de vedere…, voi analiza…, voi compara…, voi evalua, voi selecta, voi optimiza, voi arăta limitele…, voi sublinia importanţa cutărui fapt…, voi descrie… Cu astfel de verbe, alcătuim una-două fraze sub fiecare titlu şi subtitlu, fraze care vor constitui nucleele viitoarelor paragrafe. Pe scurt, un plan bun nu e doar o înşiruire de titluri de paragrafe (§ 1, § 2, § 3…), ci şi o schiţă a relaţiilor dintre ele, cum se ajunge de la paragraful 1 la paragraful 2 şi de la paragraful 2 la paragraful 3…
Ar fi util să ordonăm masa amorfă de idei în paralel cu generarea sau colectarea lor de la surse. În acest scop, în faza iniţială a cercetării am putea schiţa o formă embrionară de plan care ar cuprinde elementarele diviziuni: 1) introducere, 2) tratare 3) încheiere şi 4) bibliografie. Sunt prime jaloane ale schiţei de plan cu care lucrăm alături de teză şi întrebarea de cercetare. Aceste instrumente ne indică etapele de parcurs şi direcţia de cercetare, împiedicând-ne să ne abatem de la ţintele pe care le urmărim. Dar numai după etapa de colectare a materialelor de la surse întocmim planul propriu-zis, mai mult sau mai puţin detaliat.
Lucrând cu calculatorul, putem crea dosare în dosare (sau directoare şi subdirectoare, cum li se mai spune) şi fişiere separate, pentru capitolele lucrării sau chiar mai detaliate, pentru paragrafe. Pentru a construi o structură cât mai vizibilă, titlurile planului pot fi scrise (provizoriu, în fişiere) cu caractere mai mari. Unele programe de calculator permit o altă strategie vizuală de planificare: scheme tip ciorchine, la care ne-am mai referit într-un paragraf anterior (vezi § Schema tip ciorchine p. …). Un sprijin în structurarea capitolelor sau a secţiunilor constă în evidenţierea termenilor cheie, care ne oferă sugestii preţioase despre posibilităţile de organizare a materialului.
Canoane de organizare şi structurare a lucrării. Teoretic vorbind, nu există reguli de organizare a conţinutului lucrării de licenţă sau a disertaţiei de masterat. Deşi întâlnim ghiduri care ne spun câte capitole să aibă lucrarea şi cum să fie intitulate, acesta este un lucru greu de realizat chiar şi pentru o singură specialitate. Fiecare lucrare are o logică internă, ceva particular, care o defineşte şi este unic. Nu există două lucrări la fel, iar ceea ce e potrivit ca plan sau abordare la una, este nepotrivit la alta. Aşadar, nu poate fi creat un pat al lui Procust care să forţeze încadrarea lucrării într-o structură predeterminată, de fiecare dată fiind nevoie de flexibilitate, adică să gândim în termenii subiectului pe care îl scriem. Principiul aplicat în arhitectură e perfect valabil şi aici: funcţia determină forma. Altfel spus, să construim acea structură ce reiese din logica cercetării şi se potriveşte conţinutului.
Cu toate acestea, practica a impus câteva reguli care înlesnesc ordonarea ideilor şi, în consecinţă, reduc efortul de elaborare a lucrării. Astfel în disciplinele ştiinţifice predomină o structură rigidă: Introducere, Metode, Rezultate şi Discuţii (cunoscută sub acronimul IMRaD), la care se adaugă referinţele (bibliografia). Aceste secţiuni au o succesiune logică şi răspund la întrebări bine definite: Introducere: ce ai făcut şi de ce? Metode: cum ai făcut? Rezultate: ce ai constatat? Discuţii: ce semnificaţie au rezultatele şi de ce?
În schimb, în disciplinele umaniste (cu caracter cultural) apar şi alte structuri: cronologice (evenimentele se redau în ordinea cronologică a desfăşurării lor); tematice (cu subdiviziuni ale subiectului); comparative (în care sunt comparate două sau mai multe lucrări sau cazuri); de construcţie teoretică (în care efectul este punctul de plecare, după care se discută cauza). Pentru anumite subiecte poate fi mai potrivită structura clasică 1) teză, 2) antiteză, 3) sinteză, 4) referinţe; sau, 1) introducere, 2) argumente pro, 3) argumente contra, 4) discuţii, 5) concluzii, 6) referinţe. În alte cazuri: 1) partea critică (ce vizează literatura de specialitate), 2) partea de construcţie (aportul autorului), 3) referinţe, sau 1) formularea problemei, 2) analiza situaţiei actuale, 3) căutarea soluţiilor, 4) decizia, 5) referinţe. Alteori, astfel de structuri apar combinate.
De aici rezultă că, în general, principiul abordării structurate rămâne valabil pentru orice tip de lucrare. În virtutea acestui principiu, începem prin a stabili contextul disertaţiei (introducerea), apoi dezvoltăm o perspectivă proprie şi o argumentăm (cuprins), după care răspundem la întrebarea de cercetare sau rezumăm ideile principale (concluzii).
Indiferent de natura disertaţiei – studiu empiric sau teoretic, cantitativ, calitativ, studiu monografic, studiu de caz, compilaţie – structura lucrării va cuprinde cel puţin următoarele componente: secţiunea pre-textuală, secţiunea de text şi secţiunea post-textuală. Iată un model care ar putea constitui un punct de pornire.
Structura disertaţiei
Secţiunea pre-textuală
Pagina de titlu
Cuprins (tabla de materii)
Lista tabelelor *
Lista figurilor *
Material prefaţator – prefaţă (cuvânt înainte, argument), mulţumiri*
Rezumat *
Glosar (terminologie) *
Secţiunea de text
Introducere
Context (scurt istoric al subiectului, literatura de profil consultată)
Textul propriu-zis
Concluzii
Secţiunea post-textuală
Surse citate (referinţe, bibliografie)
Anexe (note, grafice, tabele, diagrame, chestionare…) *
Index de autori *
Index de teme *
Notă: elementele marcate cu * sunt de regulă opţionale.
Să considerăm fiecare capitol sau secţiune drept o disertaţie la scară mică şi să imităm procedeul de structurare prin a-i da un titlu, apoi a schiţa câteva idei despre introducere, tratare şi încheiere.
Revizuirea planului. Oricât de bine ar fi conceput, planul este doar un instrument de lucru şi trebuie să aibă o utilizare flexibilă, pentru a nu limita libertatea de creaţie. În niciun caz nu trebuie să devenim prizonierii unui plan rigid, preconceput. Mai mult decât atât, un plan prematur stimulează o percepţie selectivă, astfel că riscăm să devenim opaci faţă de alte abordări potenţiale. Prin definiţie, planul are un caracter provizoriu, este de fapt un proces dinamic şi continuu de elaborare. Aşadar, e bine să fim pregătiţi pentru eventualitatea că ideile s-ar putea dezvolta într-o direcţie pe care nu am anticipat-o iniţial. Pe parcursul cercetării, descoperim deseori că unele idei nu se potrivesc, astfel că planul iniţial necesită adaptări. Să îl revizuim, să schimbăm priorităţile, să adăugăm sau să îndepărtăm idei anterioare, în lumina noilor dovezi. Chiar aşa se întâmplă în practică: planul este partea disertaţiei cea mai intens revizuită şi care suportă cele mai multe transformări. Prin urmare, pe parcursul cercetării, planul de lucru va fi rescris mereu, adică va fi restructurat, re-restructurat, modificat şi rafinat astfel încât, de regulă, forma finală va fi mult diferită de cea iniţială. „Este normal, ne asigură Umberto Eco. Dacă n-ar fi aşa, ar însemna că întreaga cercetare nu v-a furnizat nicio idee nouă” [8 – p. 166].
După efortul epuizant de întocmire a planului, încercăm în sfârşit un plăcut sentiment de satisfacţie, astfel că putem spune, alături de Sarah Hamid: „Într-adevăr, lucrul greu este făcut!” [13]
Sumar. Paşii de parcurs la alcătuirea unui plan:
- formulăm „povestea disertaţiei”;
-. întocmim o listă cu cuvinte cheie;
- grupăm ideile înrudite şi delimităm secţiunile;
- urmărim o succesiune logică a ideilor şi stabilim conexiunile părţilor;
- dăm titluri şi subtitluri de secţiuni şi paragrafe, urmate de una-două fraze ce descriu conţinutul;
- întocmim un plan general, apoi planuri de detaliu, subsumate planului general;
- efectuăm revizuiri pe parcurs.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu