STRATEGII DE IDENTIFICARE A UNUI SUBIECT

Strategii de identificare a unui subiect

Subiectul pe care vrem să-l identificăm este de fapt o idee care este numai a noastră. O idee care urmăreşte un nou mod de a privi un obiect, o nouă tehnică de lucru sau noi fapte. Dacă nu identificăm o astfel de idee, nici nu se pune problema de a începe elaborarea lucrării.
Pe de altă parte, să nu pornim de la premisa că numai o idee măreaţă ne va asigura succesul. Înainte de toate, rostul elaborării lucrării este acela de a dezvolta subiectul ales. Deseori, pe măsură ce înaintăm cu procesul de elaborare, un subiect aparent modest se transformă într-unul mai interesant şi mai provocator decât părea iniţial. Am putea spune că alegerea nu este un eveniment, ci un proces gradual, fapt ce presupune ajustări repetate şi continui ale subiectului în faza iniţială a elaborării.
Prima condiţie este ca subiectul să ne ofere un potenţial de îmbunătăţire, pentru a face un pas înainte în domeniu, căci dacă alţii l-au scris perfect, atunci o nouă abordare din acelaşi unghi nu se justifică.
Adeseori nu avem în minte un subiect bine definit, motiv pentru care vom începe cu o fază de pre-documentare.

De cele mai multe ori începem cercetarea cu o întrebare, cu o enigmă, cu ceva ce nu înţelegem, dar am dori să înţelegem, precum şi cu o vagă bănuială a ceea ce ar putea constitui răspunsul. [37]

În procesul de explorare şi tatonare, putem proceda întâi la excluderea acelor ramuri pe care le considerăm mai puţin sau deloc atractive. Abia apoi încercăm să depistăm o nişă, să decupăm un segment, adică un subiect potrivit. În acest scop, e necesar să stabilim contextul în care urmează să-l abordăm, astfel că vom explora o arie mai extinsă pentru a ne edifica dacă subiectul a mai fost tratat şi din ce perspectivă anume. Concret, este vorba de lecturi preliminare şi de explorare a unui domeniu mai extins, a ramurii preferate din disciplina pentru care optăm. Abordând panoramic subiectul, câştigăm perspectivă. De aceea, vom face uz de enciclopedii precum Britannica sau Encarta. În Wikipedia (cu numeroasele sale legături – hyperlinks) găsim formulări de felul: Acest articol despre […] este deocamdată un ciot, fapt ce ne sugerează subiecte ce pot fi dezvoltate. Dar, odată subiectul ales, enciclopediile nu ne mai sunt de folos, astfel că vom evita să le cităm ca sursă.
Se întâmplă uneori ca studentul să întâlnească tocmai subiectul pe care şi l-a propus să-l trateze el însuşi, crezând că praful s-a ales din munca sa de până atunci. La o lectură repetată, va observa însă că unghiul de abordare diferă şi că mai sunt căi deschise spre care ar putea direcţiona cercetarea, astfel încât cele două subiecte să nu se suprapună.
Există şi alte modalităţi de a identifica subiecte în domeniul preferat. Să vedem ce spun revistele de profil din ţară şi din străinătate despre dezbaterile curente în literatura de specialitate. Răsfoirea acestor publicaţii este o bună modalitate de a lua pulsul unor tipuri variate de subiecte, de a descoperi subiecte aşa-zise „fierbinţi”, adică de actualitate, aflate în atenţia experţilor. Să avem în vedere că experienţa şi preocupările proprii ne conduc la observarea unor lucruri care le vor scăpa altora. Secretul stă în a identifica acele lucruri şi a le trata ca subiect distinct.
Sugestii valoroase ne pot oferi şi disertaţiile deja elaborate, aşa că merită consultate câteva, de dorit cele mai bune. Răsfoindu-le, ne formăm o idee concretă despre forma pe care urmează să o dăm proiectului nostru. Am putea încerca să dezvoltăm, să aplicăm sau să extindem un sistem sau o tehnică deja elaborate. La urma urmei, logic ar fi ca o lucrare făcută după un model acceptat în trecut să fie acceptată şi în prezent.
Chiar dacă ne propunem să clădim pe lucrările existente, adică să continuăm investigaţii anterioare, este esenţial să aducem ceva în plus: să identificăm unele elemente de noutate, să extindem aria de investigaţie, să luăm în considerare mai mulţi factori sau să simplificăm cercetarea prin eliminarea unor factori (irelevanţi) din studiile anterioare. Am putea să rememorăm dacă, din domeniul pentru care optăm, am abordat unul sau mai multe subiecte pasionante la seminarii sau în alte împrejurări. Lecturând literatura de specialitate, poate că am depistat o lacună sau un punct slab, un călcâi al lui Ahile. Mai putem reflecta şi asupra lipsei de coerenţă a unor lucrări, a unor fisuri în argumentare, a unor disproporţii ale părţilor componente (un punct vulnerabil în numeroase cazuri), a unei abordări prea generale sau, dimpotrivă, prea detaliate, nepotrivită în cazul subiectului tratat. Continuarea tradiţiei în tratarea unor lucrări de sinteză, umplerea unui gol în literatura de specialitate, formularea unei probleme sau a unei întrebări de cercetare relevante şi utile, care merită efortul întreprins pentru a găsi răspunsul, testarea unei teorii sau ipoteze, evaluarea unei acţiuni sau propuneri, formularea unei critici ar fi alte câteva nişe în interiorul cărora putem aborda un subiect.
În general, unui text i se pot da mai multe interpretări. Să facem efortul de a cristaliza o interpretare proprie. În schimbarea perspectivei de abordare, de mare ajutor este şi studierea contraargumentelor aduse de alţi autori la problema tratată.
De cele mai multe ori, cărţile reprezintă sursele care ne sugerează subiecte şi se spune că o carte bună ne scuteşte de efortul citirii a o sută de cărţi slabe. Ei bine, există cel puţin o excepţie: minusurile de care vorbeam mai sus apar mult mai pregnant în cărţile mai slabe, care, paradoxal, ne sugerează idei de îmbunătăţire, adică subiecte fertile în tratare. În schimb, cărţile bune ne copleşesc, ne răpesc simţul critic prin forţa argumentaţiei şi stilul impecabil. O spune şi C. Wright Mills: „notele bune le prilejuiesc, câteodată, tocmai cărţile proaste” [21 – p. 286] Probabil că intervine aici şi un factor de natură psihologică, şi anume faptul că o carte slabă ne provoacă să ne măsurăm cu autorul: „Şi eu aş putea să scriu la acest nivel, dacă nu chiar mai bine”. Dar, indiferent de calitatea unor cărţi, pentru a descoperi limitele în domeniu, trebuie să privim critic, nu cu reverenţă, lucrările elaborate de predecesori, chiar dacă aceştia sunt somităţi în materie (vezi şi paragraful Evaluarea surselor, p. …).
Altă metodă ar fi lecturarea de cărţi sau alt gen de publicaţii străine, din care, prin comparaţie cu cele româneşti, ne dăm mai uşor seama de diferenţele de abordare. Poate că am reuşi să facem o sinteză din câteva lucrări străine şi astfel am dobândi întâietate „pe plan naţional aplicând pentru prima dată o metodă sau un test cu circulaţie pe plan mondial.” [5 – p. 35]
Dacă nu dispunem de cărţi sau de publicaţii în limbile străine pe care le stăpânim, să încercăm o căutare pe Google, listând câteva cuvinte-cheie ale subiectului de interes pentru noi. După toate probabilităţile, vom avea afişate numeroase site-uri cu felurite studii, articole, publicaţii şi chiar cărţi (online) în legătură cu tema investigată.
Dacă ar fi să vorbim în metafore, există ceea ce s-ar putea numi subiecte cu geometrie variabilă, sau telescopice. Altă metaforă potrivită ar fi cea a formulei chimice, a catenei cu valenţe libere. În această situaţie, subiectul are o parte centrală, pe care o elaborăm cu prioritate, urmând ca ulterior să hotărâm dacă vom trata sau nu şi eventuale extensii, completând „valenţele libere”. Dar să cumpănim bine dimensiunile asigurând un echilibru între trunchi şi ramuri, să avem grijă ca o astfel de componentă secundară să nu ia forma unei excrescenţe care să eclipseze subiectul de bază. (În acest caz, poate că ar fi bine să luăm în calcul posibilitatea de a trata ca subiect de bază tocmai acea parte secundară).

Alte strategii de alegere a subiectului. Iată cum, prin felurite tehnici de căutare, o studentă la litere a explorat mai multe opţiuni pentru alegerea subiectului – exemplu care de altfel poate fi uşor extrapolat şi la alte discipline. Ea a raţionat în felul următor: am posibilitatea să optez pentru unul din următoarele domenii: literatură, gramatică, stilistică, ortografie, punctuaţie, compoziţie… Gramatica, ortografia şi punctuaţia se bazează pe norme şi tind spre exactitate, terenul e bătătorit aici, normele fiind elaborate, astfel că e puţin loc pentru dezbateri şi controverse şi încă şi mai puţin pentru inovaţii. Prin urmare, voi exclude cele trei domenii. În schimb, literatura îmi îngăduie abordarea unor studii comparative, a unor paralele între diferiţi autori. Am autorii mei preferaţi şi aş putea compara modul cum tratează doi dintre ei problema ţărănească, a intelectualităţii sau a politicienilor dintr-o anumită epocă. Stilistica este un alt domeniu mult disputat şi îmi oferă lectura a numeroase dezbateri şi controverse pe felurite teme. În definitiv, stilul e şi chestiune de gust; unii tind spre un limbaj elevat, în timp ce alţii preferă un limbaj frust, direct. Aş putea trata particularităţile de stil care fac eficientă comunicarea sau aş putea semnala unele greşeli frecvente de exprimare – „limba de lemn”, stereotipii şi clişee de exprimare, ticuri verbale, expresii la modă, jargonul – explicaţia utilizării acestora. Aş putea studia segmentele de populaţie ce întrebuinţează un anumit tip de limbaj şi de ce anume, care sunt modalităţile de exprimare cu cel mai mare impact asupra cititorului şi altele asemenea. Dar şi mai interesante par compoziţiile de felurite tipuri, un domeniu puţin studiat în ţara noastră.
După ce a formulat două-trei subiecte acceptabile, studenta le-a abordat la seminarii provocând interacţiuni şi reacţii care aveau menirea să probeze valoarea ideilor, prilej cu care a consemnat comentariile profesorului şi ale colegilor.

Un alt exemplu. Un student a răsfoit o carte mediocră din domeniul preferat, iar după ce a comparat-o cu altele pe aceeaşi temă, a remarcat că lucrarea conţine şi idei valoroase, dar aceste idei nu sunt apreciate din cauză că este redactată prost. De pildă, autorul insistă prea puţin asupra unui subiect important, în timp ce tratează în detaliu alte idei doar tangente la temă, iar la alte capitole constată idei prea generale. În afară de astfel de disproporţii, mai constată fisuri logice în argumentare. În cadrul temei a sesizat şi câteva chestiuni mai spinoase pe care le-ar putea discuta cu un profesor sau cu alţi studenţi, pentru a vedea şi reacţia lor. În cele din urmă, o simplă notă de subsol i-a reţinut atenţia în mod deosebit: „…această problemă necesită studii mult mai aprofundate”. Nota cu pricina a fost tocmai ceea ce căuta: un bun subiect asupra căruia avea deja o idee despre felul în care poate fi dezvoltat.

Un alt mod de abordare se vede în următoarea strategie, adoptată de o altă studentă. Profitând de abilitatea de a naviga pe Internet, ea a trecut la căutarea de surse în care este tratat modul de alegere a unui subiect. Astfel a descoperit câteva articole şi studii de metodologie (în engleză) în care sunt descrise etapele de parcurs în operaţia de alegere. Cu acest bagaj de cunoştinţe, a început prin a schiţa un subiect general, imprecis, vag, despre care avea câteva idei. Apoi s-a aşezat la calculator, iar în decurs de o jumătate de oră şi-a notat tot ceea ce ştia despre subiect, precum şi ceea ce presupunea că are nevoie să ştie. La următorul pas, a întocmit o listă cu întrebări şi cuvinte cheie despre subiect, reflectând şi asupra unor posibile moduri de abordare. Pe Google, a dat comanda de căutare a cuvintelor cheie înşiruite pe listă. Informaţiile descoperite i-au permis să restrângă subiectul şi să formuleze o întrebare mai specifică. Aceşti paşi, odată parcurşi, au făcut-o pe studentă mai încrezătoare în sine, astfel că a improvizat o teză (vezi paragraful Teza, pp …). Cu acest instrument de lucru, ce face posibilă o căutare mai ţintită, ea a trecut la operaţia de identificare a surselor, care la rândul lor au orientat-o spre numeroase alte surse.

Să luăm şi exemplul lucrării de faţă. Am pornit de la ceea ce cunoşteam din experienţă proprie, şi anume: lipsa unor ghiduri care să călăuzească studenţii în procesul dificil de elaborare a proiectului de absolvire, precum şi lipsa de timp a profesorilor coordonatori. Peste ani, au apărut două lucrări, dar niciuna din ele nu abordează metodele de redactare, adică o parte dificilă a procesului de elaborare a disertaţiei. Căutând în bibliotecile din ţară lucrări de referinţă în domeniu, am constatat că astfel de cărţi lipsesc, aşadar este o mare lacună în literatura de profil. În schimb, trecând la căutarea pe Internet, am descoperit un volum enorm de informaţie în limba engleză, tocmai potrivită pentru tema ce urma să o tratez.
Ideea care se desprinde din strategiile şi exemplele de mai sus este că, pe măsură ce înaintăm în lectură, încep să se ivească subiecte restrânse şi goluri. [44]