12. SUSTINEREA LUCRARII

12. Susţinerea lucrării

Aflaţi în pragul susţinerii lucrării, absolvenţii îşi pun numeroase şi inevitabile întrebări privind modul în care va decurge acest proces. Sunt întrebări de natură să le provoace anxietate, lucru firesc, de altfel. Pentru a asigura reuşita, prezentarea disertaţiei – fie ea citită sau expusă liber – nu trebuie să fie o improvizaţie. Şi la susţinere este necesară o pregătire la fel de minuţioasă precum la elaborarea lucrării însăşi, dacă autorul doreşte ca efectul să fie cel scontat: informarea şi convingerea auditorilor săi.

Pe de altă parte, în stresul creat de expunere, studentului îi este uşor să uite că el „este unul din cei mai familiarizaţi cu aceste informaţii.” [27] Nu e nicio exagerare să spunem că, pe segmentul îngust al subiectului său, studentul este pregătit la nivelul profesorilor din comisie şi are motive temeinice să fie încrezător în forţele proprii: el este expert în acel proiect restrâns. Aşadar, dacă a lucrat serios, atunci studentul nu are motive să fie îngrijorat de susţinere.
Nu există un model unic de prezentare a disertaţiei. Ideal ar fi ca susţinerea să se desfăşoare ca o conversaţie despre calităţile şi minusurile lucrării, asemenea unui simpozion profesional [17] şi nicidecum ca o competiţie pe care studentul vrea s-o câştige, în timp ce examinatorii inventează întrebări care mai de care mai încuietoare. Crearea unei atmosfere de seminar ar avea ca rezultat un valoros schimb de idei între student şi profesori. În practică însă nu prea e vorba de o conversaţie amicală; membrii comisiei sunt în general critici, iar studentului i se adresează adesea întrebări provocatoare. De aceea este nevoie ca studentul să facă eforturi şi să-şi rezerve timp suficient pentru pregătirea susţinerii. O temeinică prezentare adaugă şi un plus de valoare lucrării.

Să mai avem în vedere că nu numai conţinutul contează, ci şi tehnicile de elaborare a lucrării. Unul din rosturile realizării disertaţiei este de a demonstra că studentul este iniţiat şi stăpâneşte regulile academice de elaborare a unei lucrări ştiinţifice. Prin urmare, acesta este un criteriu major de evaluare a lucrării.

Pregătirea pentru susţinere. Elizabeth Augustina Reyes [27] face distincţie între o pregătire de ordin psihologic (a te cunoaşte pe tine însuţi, a şti la ce să te aştepţi, a-ţi cunoaşte comisia) şi o pregătire de ordin logistic (redactarea unui text de prezentare, eventual şi realizarea unor planşe, pregătirea aparaturii de proiecţie).

Componenta psihologică a pregătirii. Pentru a se familiariza cu atmosfera specifică acestui examen, Joseph S. Levin [17] îi recomandă studentului să se pregătească în primul rând prin a fi prezent la câteva susţineri înainte de a-i veni rândul. Asistând la astfel de întâlniri, studentul poate urmări ce strategii folosesc ceilalţi colegi pentru a se menţine relaxaţi şi cum interacţionează ei cu profesorii, precum şi ce anume ar trebui să evite. Altă modalitate este de a se informa de la absolvenţi care au trecut prin această experienţă.

Profesorul Nicolae Jurcău [16 - pp. 35-39] enumeră o serie de factori de ordin psihologic care concură la reuşita susţinerii disertaţiei. Vocea, ţinuta, orientarea privirii şi multe alte aspecte sunt importante, dar sunt dificil de schimbat şi influenţat deoarece ţin de firea şi trăsăturile temperamentale ale fiecărei persoane. Recurgând la procedee actoriceşti, cu care studentul nu este familiarizat, apare riscul de a deveni nenatural şi chiar de a cădea în ridicol. În ultimă instanţă, susţinerea lucrării nu e un spectacol, iar ceea ce contează cu adevărat este substanţa şi nu forma discursului.

Cu toate acestea, un minimum de pregătire se impune, ca la orice alt examen, de altfel. În ceea ce priveşte aspectul fizic, se recomandă o vestimentaţie îngrijită, discretă, deoarece ţinuta decentă transmite un mesaj subconştient şi contribuie la percepţia credibilităţii studentului. Pentru a afişa o atitudine firească, naturală, nu e necesar să depunem mare efort. De pildă, ar fi de dorit să facem o expunere orală, dar chiar dacă citim textul, să evităm impresia dezagreabilă de recitare în susţinerea disertaţiei. Dimpotrivă, după Anca Gheorghiu, studentul trebuie să dea impresia că improvizează. [11]

Anticiparea întrebărilor. Poate că cel mai important punct din pregătirea psihologică a candidatului este încercarea de anticipare a întrebărilor membrilor comisiei. În acest scop este necesar să cunoaştem componenţa comisiei.

Examinatorii, la momentul susţinerii disertaţiei, parcurg de obicei lista referinţelor pentru a se convinge că studentul nu a omis un autor de primă mână din literatura de specialitate. De asemenea, în cazul în care examinatorii au lucrări publicate în domeniul abordat, sau în domenii conexe, probabil că vor urmări dacă ei au fost menţionaţi în lista bibliografică. În afară de acest aspect, lectura lucrărilor celor din comisie constituie un important indiciu al tipului de întrebări ce ar putea fi adresate studentului. Prin urmare, sunt două motive temeinice pentru a fi lecturate şi referenţiate şi lucrările profesorilor examinatori.

Am putea solicita conducătorului ştiinţific să anticipeze unele întrebări care se formulează cu acest prilej, sau am putea face chiar noi o încercare de acest fel, pregătind şi răspunsurile corespunzătoare.
Iată câteva astfel de întrebări tipice care se formulează cu acest prilej:
- de ce ţi-ai ales acest subiect?
- care ar fi trei idei mai importante ce se desprind din lucrare?
- ce ai adus nou în lucrare, care este aportul tău?
- ce lipsuri ai constatat la trecerea în revistă a literaturii de specialitate?
- care sunt cei mai importanţi autori care au tratat subiectul, respectiv cele mai importante lucrări?
- dacă ar fi să-ţi extinzi proiectul de absolvire, cum ai proceda?
- care ar fi punctele tari ale lucrării? Dar punctele slabe?
- ce modificări ai aduce lucrării dacă ar fi să scrii din nou despre acelaşi subiect?
- ce altă temă de cercetare sugerezi în urma întocmirii lucrării?

În niciun caz, studentul nu trebuie să ocolească răspunsul la întrebare; dacă nu o înţelege, mai bine să solicite precizări suplimentare sau repetarea întrebării decât să dea un răspuns eronat. Mai mult, chiar dacă întrebarea ni se pare simplă, nu e bine să o tratăm expeditiv.

Pregătirea logistică. În primul rând să studiem configuraţia sălii în care vom susţine lucrarea, să stabilim locul potrivit pentru planşe, aparate, să verificăm modul de funcţionare a aparaturii de proiecţie (dacă e cazul). Pentru a evita eventuale surprize neplăcute, ne prinde bine să facem chiar o simulare prealabilă a susţinerii utilizând aparatura. (Pentru orice eventualitate, nu strică să avem un aparat de rezervă).

În al doilea rând, este util să întocmim un desfăşurător, în care să marcăm etapele de parcurs şi timpul necesar pentru fiecare, în funcţie de durata totală a susţinerii. E e nevoie să ne cronometrăm, pentru a ne încadra în durata alocată. Nimic mai neplăcut decât rularea în mare viteză a slide-urilor spre sfârşitul expunerii.

În al treilea rând, Joseph S. Levin [17] recomandă ca susţinerea să fie un efort de echipă – student şi profesor coordonator – deoarece o eventuală nereuşită îl va stânjeni şi pe profesor. Prin urmare, ar fi utilă o întâlnire prealabilă şi o discuţie privind strategia de susţinere, studentul urmând să identifice posibile probleme care s-ar putea ivi, precum şi modalitatea optimă de abordare.

Textul de susţinere a lucrării necesită o pregătire atentă şi minuţioasă, şi este bine să fie imprimat. Având în vedere însemnătatea lui în reuşita acţiunii, studentul nu ar trebui să facă economie de efort la acest capitol. (Winston Churchil spunea că fiecare minut din discursurile sale a necesitat o oră de pregătire). Să nu uităm însă că timpul de expunere este extrem de limitat, prin urmare, concizia textului care stă la baza prezentării orale devine un imperativ. Iată de ce trebuie să rezistăm tentaţiei de a demonstra bogăţia de cunoştinţe de care dispunem, copleşind în acest fel comisia cu o avalanşă de date. Pentru ca o lucrare de 60 de pagini să fie condensată într-un rezumat de circa două-trei pagini, fără a pierde esenţialul, e nevoie să supunem materialul unei selecţii severe, în care nu este loc pentru detalii şi prezentări factologice.

Chiar dacă avem textul rezumat în faţă, este de preferat o expunere orală, deoarece cuvântul rostit are o forţă de convingere mai mare decât cel scris. Scopul acestei expuneri este să capteze şi să menţină interesul şi atenţia comisiei asupra obiectivelor urmărite în lucrare, precum şi asupra motivelor pentru care studentul a selectat o anume problemă. Astfel, examinatorii vor fi ajutaţi să urmărească fidel şi nemijlocit firul roşu al lucrării, înlănţuirea logică a ideilor cuprinse în ea. Autorul trebuie să dea ascultătorilor posibilitatea să îmbrăţişeze dintr-o privire întreaga arie a lucrării sale, după care să-i îndrume către câteva puncte de maxim interes. [16 – p. 35]

Primul punct, într-adevăr de maxim interes, „nucleul tare” al disertaţiei este teza (sau întrebarea de cercetare). Formulată într-o singură frază şi repetată cuvânt după cuvânt, teza asigură studentului o susţinere inatacabilă faţă de eventuale obiecţii la lucrare.

Al doilea punct de interes capital îl reprezintă contribuţia studentului la conţinutul lucrării, adică ideile proprii cu care el dezvoltă şi completează dezbaterile din literatura de specialitate. Să punem în lumină valoarea adăugată de noi, oricât de modestă ni s-ar părea. Întreaga expunere trebuie să fie centrată pe elementele de noutate aduse de student şi să fie de aşa manieră organizată încât să le pună în valoare şi să nu dea membrilor comisiei prilejul să-l întrebe pe autor: „care a fost contribuţia ta la tratarea subiectului?” Cel mai eficient mod de evidenţiere a aportului propriu studentul îl va face prin verbe dinamice cum ar fi: am integrat…, am comparat…, am tradus…, am demonstrat…, am dovedit…, am infirmat…, am semnalat…, am optimizat, am construit, am proiectat, am analizat…, am sintetizat…, am corelat…, am adaptat…, am exemplificat…, am ajuns la concluzia…

În această prezentare laconică ar trebui subliniată şi importanţa practică a problemei abordate şi concluziile la care s-a ajuns. [40]

Tot aici e un moment potrivit să aducem în atenţie obstacolele întâmpinate pe parcursul elaborării, precum şi câteva aprecieri sincere despre ceea ce considerăm că ar fi punctele tari şi slabe ale lucrării. Menţionarea punctelor slabe ale proiectului are menirea de a dezarma criticii.

Din experienţa sa personală, Joseph S. Levin [17] recomandă o modalitate interesantă şi eficientă de susţinere a disertaţiei, şi anume de „organizare a susţinerii ca o prezentare educativă”, după cum o numeşte el. Iată, pe scurt, ce sfaturi ne dă profesorul. Studentul începe prin a realiza un număr de planşe pe care le postează succesiv pe pereţii sălii. Fiecare planşă conţine cuvinte cheie din diferite secţiuni ale studiului: informaţii despre organizare, întrebări, metodologie, constatări şi în fine, concluzii şi implicaţii. Afişând din timp aceste planşe, studentul este relaxat în timpul prezentării şi le foloseşte ca şi cum ar fi o hartă rutieră indicând destinaţia. Nu contează cât de emoţionat eşti, căci afişele însele te vor ghida pe parcursul prezentării. [17]

Textul este inscripţionat cu marcatoare negre, iar notele suplimentare, cu caractere foarte mici, sunt scrise cu un creion (aşa că cei din comisie nu le observă). Utilizarea aparaturii de proiecţie este mai puţin eficientă întrucât imaginea dispare la trecerea la următorul diapozitiv sau slide, în schimb, afişele rămân şi focalizează atenţia membrilor comisiei. Urmând această prezentare astfel organizată, examinatorii „încep să pună întrebări, dar, cum ne putem aştepta, întrebările urmează parcursul planşelor şi întreaga discuţie continuă în manieră ordonată”, precizează profesorul Levin. [17]

Multe subiecte se pretează la prezentarea de slide-uri în program Power point (de obicei nu mai multe de zece). Avantajul acestui procedeu constă în concentrarea mai uşoară a atenţiei privitorilor. Punctând o listă de idei sau diagrame, reducem timpul necesar pentru explicaţiile din textul de susţinere. La textul de pe slide, să utilizăm un corp de literă care poate fi citit de la 7-8 metri, iar textul să fie cât mai aerat (neînghesuit).

Pe oricare din cele două procedee l-am adopta, pe parcursul expunerii, să avem în vedere unele repetări deliberate ale tezei şi ale cuvintelor cheie. Să mai avem în vedere ca textul expunerii să fie conceput asemenea unui paragraf: la început, autorul comunică ce va urma, iar la sfârşit rezumă punctele principale.

Încheierea (numită şi peroraţie) este un bun prilej de a repeta punctele principale, subliniind încă o dată importanţa contribuţiei autorului, stadiul problemei la sfârşitul lucrării şi direcţiile în care cercetarea se dezvoltă mai departe. [13 – p. 37]

Ca o recomandare practică în ceea ce priveşte expunerea, am putea învăţa observându-i pe alţii. Să încercăm să imităm un discurs agreabil şi în acelaşi timp să evităm ceea ce ne displace la alţi vorbitori.

Reacţia faţă de eventuale critici. Studentul să nu uite că susţinerea lucrării reprezintă, pentru ideile sale, „formate în incubatorul călduţ al gândurilor proprii” [37], un prim contact cu aerul rece al evaluării. Gradul de rezistenţă al acestor idei la proba confruntării cu evaluatorii se vede. Rolul comisiei este de a evalua cât mai exact lucrarea, în care scop examinatorii citesc cu predilecţie concluziile şi referinţele, pentru a-şi forma o primă impresie asupra calităţii disertaţiei. Tot în scop de evaluare, ei pot pune şi întrebări provocatoare, decupate din oricare capitol al proiectului.

Adesea, aprecierile membrilor comisiei sunt critice, fapt ce nu ar trebui să-l descumpănească pe candidat. Am putea percepe critica nu ca ofensă, ci ca oportunitate: un bun prilej de a învăţa ceva, de a deveni mai toleranţi la frustrări, de a ne maturiza. Să considerăm fiecare remarcă critică drept o sugestie pozitivă. (De fapt, critica e mai folositoare decât lauda; puţine lucruri avem de învăţat din laude). Nu întâmplător, autorii unui studiu important îi sfătuiesc pe studenţi ca, în cazul în care li s-ar adresa o critică aspră privind disertaţia, să nu contracareze atacul, întrucât nicio lucrare nu e perfectă. Toate lucrările au fisuri sau slăbiciuni, iar critica este o parte a întreprinderii academice. “Acceptă cu eleganţă critica şi învaţă din ea. Chiar dacă este o critică incorectă, menţine-ţi încrederea şi fii bine dispus” [39] este sfatul autorilor.

Pentru o atitudine moderată şi receptivitate la observaţii critice pledează şi Joseph S. Levine:


Membrii comisiei pot aduce o nouă perspectivă şi ar putea avea foarte bune idei de împărtăşit. Probabil că cea mai bună modalitate este să spui ceva de felul: „Mulţumesc mult pentru ideea dumneavoastră. O voi lua cu seriozitate în considerare”. Deci, trebuie să dezamorsezi o situaţie potenţial explozivă, fără a fi puşi la colţ nici membrii comisiei şi nici tu. [17]

Ca să nu lăsăm impresia că pledăm pentru o atitudine de umilinţă – în definitiv, studentul pretinde un drept ce i se cuvine – vom arăta că Olin Shivers optează pentru o reacţie mai fermă:

Dacă profesorii din comisie vin cu cereri nerezonabile, vei fi în măsură să le spui: a) Teza mea, aşa cum e enunţată, înseamnă un avans serios în domeniu; b) Mi-am susţinut teza. Aceasta este tot ce trebuie să fac pentru a absolvi; întrebarea dumneavoastră este dincolo de acest prag. [29]

Sumar. Este important ca studentul:
- să fie prezent la câteva susţineri înainte de a-i veni rândul, pentru a beneficia de experienţa altora pe această temă;
- să elaboreze un text special destinat susţinerii;
- să întocmească un desfăşurător şi să cronometreze durata fiecărei etape de susţinere;
- să încerce să anticipeze întrebările membrilor comisiei;
- să ia în considerarea posibilitatea realizării şi afişării unor planşe în sala de examen;
- să nu devieze de la ideea de bază – teza sau întrebarea de cercetare;
- să pună accentul pe aportul personal, pe valoarea adăugată în procesul de elaborare;
- să organizeze susţinerea ca efort de echipă, între student şi îndrumător.

Editia I a lucrarii se afla in librarii online, precum si la Libraria Universitatii Babes-Bolyai din Cluj Napoca.