sâmbătă, 31 martie 2012

INTRODUCERE

Introducere

Context. Elaborarea lucrării de licenţă înseamnă de fapt o muncă de cercetare care se concretizează în scrierea unui text ştiinţific. (Ne referim aici la scris exclusiv în sensul de compoziţie, nu de reproducere). Practic, activităţile de cercetare şi cele de scriere nu pot fi net disociate; mai mult, chiar „Scrisul în sine este un proces de descoperire”. [6] Cu toate acestea, accentul în cuprinsul ghidului va cădea pe scriitură, adică pe latura editorială a demersului de elaborare a disertaţiei. Ca oricare alt cercetător, indiferent de specialitatea sa, în momentul redactării disertaţiei, absolventul se află şi în postura de scriitor, iar scopul lucrării de faţă este tocmai acela de a-l sprijini în acest demers.

Teoretic, lucrarea de diplomă ar trebui să fie o continuare firească a eseurilor, referatelor, recenziilor şi a altor scrieri din anii anteriori de studiu, începând chiar din perioada învăţământului preuniversitar. Numai că, în practică, lucrurile stau cu totul altfel. Când un student din universităţile româneşti îşi elaborează lucrarea de licenţă, el face un lucru pentru care este în cea mai mare măsură nepregătit, cel puţin sub aspectul exigenţelor de redactare. Cauza stă în faptul că abia în ultimii ani învăţământul preuniversitar de la noi a început să cultive tehnici de scriere. Sistemul de învăţământ continuă şi acum linia tradiţională prin care li se cere elevilor şi studenţilor să depoziteze un volum cât mai mare de cunoştinţe. Totuşi, elaborarea unor texte ştiinţifice este o bună modalitate de învăţare şi atinge obiective esenţiale ale educaţiei: creativitatea, gândirea critică, analiza, sinteza... Neglijând această oportunitate, profesorii noştri ne învaţă în continuare: să scriem despre ce ne-au predat ei, în loc să ne solicite să scriem despre ceva nou; să ne bazăm doar pe textul din cursuri şi manuale, în loc să îmbunătăţim sau să combatem opiniile autorilor; să cităm oamenii de ştiinţă, în loc să ne aducem contribuţia proprie; să reproducem stilul scriitorilor consacraţi, în loc să ne exprimăm cu propriile noastre cuvinte şi să ne formăm un stil propriu. Drept urmare a neglijării unui anume tip de învăţare (la care ne-am referit), studentul are doar o vagă idee despre îndemânările, efortul şi timpul necesare pentru alegerea unui subiect, generarea de idei proprii, documentarea, planificarea, organizarea şi structurarea materialului, redactarea în ciornă, revizuirea la nivel de organizare şi de stil, corectarea şi tehnoredactarea lucrării.

Pe tema elaborării lucrărilor de licenţă există în ţară doar o carte scrisă de un autor român şi o traducere din italiană, însă niciuna nu abordează tehnicile de redactare – principalul obiectiv al volumului de faţă. Astfel, Septimiu Chelcea, în lucrarea intitulată Cum redactăm… [5], se ocupă mai mult de specificul cercetării sociologice. Nici în cealaltă lucrare – Cum se face o teză de licenţă [8], Umberto Eco nu tratează tehnici de redactare şi nici etapele procesului de elaborare. Mult mai explicit sunt tratate aceste etape şi tehnici în lucrările unor cercetători americani, netraduşi încă în limba română. E drept că şi unele universităţi din ţara nostră dispun de ghiduri sumare, practic câteva instrucţiuni, cele mai multe limitându-se la chestiuni de formă (număr de pagini, aspect grafic, setări pentru pagină, reguli de citare; în cel mai bun caz redau cerinţe particulare ale disciplinei de profil). Într-un cuvânt, literatura de specialitate este relativ săracă, lucrarea de faţă propunându-şi să completeze în parte această lacună.

Semnificaţia şi scopul elaborării lucrării de diplomă.
Studenţii şi masteranzii scriu lucrarea de licenţă respectiv disertaţia de masterat pentru a îndeplini o sarcină academică, parte a pregătirii universitare prevăzută în Legea educaţiei naţionale. Astfel de proiecte au un rol de evaluare, întrucât oglindesc destul de fidel nivelul şi calitatea pregătirii intelectuale a absolventului.
Dar, dincolo de latura prozaică a obligativităţii, elaborarea disertaţiei ne aduce multe beneficii utile de-a lungul întregii vieţi: învăţarea unor lucruri noi, însuşirea unor tehnici de cercetare, formarea gândirii critice, stăpânirea unor tehnici de redactare, formarea unor deprinderi de comunicare…
Astfel, înainte de toate, elaborarea disertaţiei este o componentă esenţială a procesului de învăţare fiindcă actul scrierii ne constrânge să căutăm informaţii despre un anume subiect şi să le organizăm într-o manieră coerentă. Procesul de elaborare oferă studentului oportunitatea de a sintetiza şi aplica multe din cunoştinţele dobândite la cursuri şi, în acelaşi timp, de a se concentra asupra unui subiect restrâns pe care îl studiază intensiv astfel încât devine „expert” în acel domeniu.

Până în acest moment, studentul a consumat cercetare; de acum, el urmează să producă cercetare – o prioritate a educaţiei postuniversitare. Se poate spune că elaborarea disertaţiei este un bun punct de pornire în acest sens, deoarece vom aduna mai mult material decât e necesar pentru un singur proiect. Ceea ce ne rămâne îl putem pune deoparte, urmând să-l utilizăm după absolvire; atunci vom reveni asupra materialului şi vom utiliza rezervele de idei rezultate din cercetare.

Un alt câştig provine din faptul că procesul de cercetare ne obligă să apreciem la justa valoare modul de gândire şi de scriere al altora, adică să ne formăm abilităţi de gândire critică şi de evaluare a informaţiei.
Apoi, elaborarea disertaţiei formează dexterităţi de redactare a textelor cu caracter ştiinţific. În mediul academic, a scrie bine este o calitate esenţială. Într-un anumit sens, rostul participării la cursuri este acela de a pregăti studentul pentru a elabora independent şi într-o manieră profesională proiecte majore de cercetare, prin care să demonstreze capacitatea de creaţie şi abilităţile analitice şi critice.

Mai mult, un astfel de proiect ne iniţiază în comunicarea cu alte persoane ce au aceleaşi preocupări. Prin cooperarea cu profesorul coordonator, studentul îşi formează îndemânări de comunicare cu un profesionist al domeniului. Totodată, scrierea disertaţiei presupune ca studenţii să organizeze discuţii tehnice, să formuleze argumente, fiind nevoiţi să interacţioneze în acest scop şi cu alţi profesori, specialişti sau colegi, pentru a le împărtăşi ideile.

„Universităţile ţin ca înaltă valoare nu doar căutarea de noi cunoştinţe şi o înţelegere mai bună, ci şi împărtăşirea acelor cunoştinţe. […] Ţi se cere să faci asta nu pentru că se aşteaptă ca toţi să devină oameni de ştiinţă profesionişti, ci pentru că în aproape toate profesiile vei căuta, vei cerceta, vei reflecta la ceea ce constaţi, vei lua decizii în probleme complexe şi apoi vei explica acele decizii.” [37]

Mai sunt şi alte beneficii ale realizării disertaţiei, legate de piaţa din ce în ce mai competitivă a locurilor de muncă. Lucrul la disertaţie prilejuieşte adesea un prim contact cu viitorul loc de muncă al studentului.

Să mai adăugăm că abilităţile de redactare ne oferă o calificare pe toată durata vieţii şi formează temelia multor cariere. Modul în care ne pricepem să redactăm un text reprezintă cartea noastră de vizită care ne aduce recunoaştere profesională. Deseori, persoanele pe care le întâlnim ne judecă pe baza felului în care scriem. Mulţi îl vor cataloga drept “incult” pe autorul unei scrieri doar pentru faptul că a încălcat unele reguli de ortografie. Cu atât mai importantă este redactarea sub raportul organizării ideilor, preciziei şi clarităţii expunerii. Să reţinem că abilităţile de redactare sunt transferabile dintr-un domeniu în altul. Fie că va profesa în specialitatea în care a studiat, fie în alta, absolventul va putea face uz de deprinderile sale şi în redactarea de scrisori de intenţie, scrisori de răspuns, rapoarte, studii, proiecte, discursuri, comunicate de presă, propuneri, articole, broşuri şi chiar cărţi.

Elaborarea disertaţiei este o muncă grea (la ce altceva ne putem aştepta?) şi ar fi păcat să irosim atâta efort fără să încercăm valorificarea rezultatelor. Mulţi autori spun că disertaţia poate fi revizuită şi perfecţionată în anii ce vin, iar o versiune finală poate fi publicată. Proiectul poate fi transformat, după absolvire, într-o carte sau o serie de articole care îl pot ajuta pe absolvent să se lanseze într-o carieră academică. Să vedem însă ce este disertaţia şi care sunt standardele de calitate ale unei lucrări de acest gen.

Standardele de calitate. Disertaţia tratează în principiu un subiect specific, clar formulat şi cât mai exact circumscris. Există două tipuri principale de disertaţii: de cercetare (empirică, descriind experimente conduse de autor) sau teoretică (în care autorul face o analiză şi sinteză a ideilor şi rezultatelor altor lucrări de cercetare deja publicate). De multe ori lucrarea are două componente: teoretică şi empirică. În varianta teoretică (şi parţial în cazul cercetării, care are de fiecare dată un fundament teoretic), disertaţia este o investigaţie într-un domeniu relativ restrâns, tratând subiectul dintr-o perspectivă proprie şi cu idei proprii, dar întărite cu ideile altor autori şi susţinute de date provenite din studiile de profil sau din alte surse. Ne raportăm astfel mereu la scrierile predecesorilor şi clădim pe cărămizile puse de ei, prin analiza sau critica acestora, concomitent cu adoptarea unei poziţii proprii. 

Două adjective importante, folosite pentru a descrie o disertaţie, sunt: „original” şi ”substanţial”. Cercetarea întreprinsă în sprijinul tezei trebuie să le conţină pe ambele, iar disertaţia trebuie să arate că este aşa. [41]

Originalitatea este un concept greu de definit. Dacă în tehnică originalitatea vizează invenţii, inovaţii, perfecţionări, iar în ştiinţele naturii este original cel ce descoperă fapte noi, în ştiinţele socioumane originală poate fi numită chiar şi o nouă interpretare a unor fapte cunoscute. Să reţinem că originalitatea se realizează la diferite niveluri şi nu presupune să începem totul de la zero şi nici să facem neapărat descoperiri epocale. Potrivit unui sondaj realizat în SUA, „gradul de originalitate al unei lucrări, indiferent de subiect, este de 5%” [42]. Uneori, originală poate fi numită şi re-aranjarea în contexte noi a unor elemente cunoscute. Scriitorul Marin Sorescu, de pildă, nu inventa teme noi, ci le lua în răspăr pe cele întâlnite.

O cerinţă minimală ar fi ca lucrarea să nu repete ceea ce s-a spus de mii de ori înaintea noastră, adică să nu ne limităm la mutarea informaţiei dintr-un loc în altul. Lucrările de cercetare sunt în general lucrări de sinteză, în care informaţiile se combină de aşa manieră încât cititorul să vadă dintr-o altă perspectivă subiectul. Faptul că nu a mai fost tratat până acum în acest mod face subiectul semnificativ şi important. Dacă am reuşit să adăugăm cât de mici elemente de noutate, atunci să subliniem în lucrarea pe care o elaborăm că, în pofida valoroaselor cercetări care s-au efectuat în domeniu, nimeni nu a abordat problema în felul în care este expusă de noi. Astfel de elemente de noutate ar putea fi analiza unor aspecte neclare în textele studiate, neobservate de alţii, neînţelese pe deplin, poate subevaluate sau trecute cu vederea. Bunăoară, ne propunem un nou punct de vedere, sau agreăm punctul de vedere al unui autor, în timp ce ne exprimăm dezacordul cu interpretări diferite ale altor autori; cu argumente şi dovezi le criticăm şi le respingem deoarece ni se par inadecvate sau irelevante. În unele cazuri, disertaţia semnalează implicaţii sau predicţii bazate pe fapte, aduce o contribuţie suplimentară la o zonă de cunoaştere sau procedează la aplicarea în domenii noi a unor tehnici cunoscute. Alteori se compară lucrările a doi sau mai mulţi autori care tratează subiectul din perspective diferite, uneori chiar în dezacord unii cu alţii. Poate facem mai clar un punct de vedere existent şi îl îmbunătăţim într-un anumit mod. Toate aceste abordări pot fi considerate elemente de originalitate.

În al doilea rând, e nevoie ca lucrarea să fie substanţială, adică să aibă densitate ideatică, semnificaţie şi profunzime, deoarece oricât de îngrijită ar fi, redactarea nu poate compensa puţinătatea şi lipsa de valoare şi relevanţă a ideilor şi conceptelor. Un subiect bun tratează o problemă importantă. În acest scop e nevoie să avem la bază solide cunoştinţe teoretice, sau bune rezultate practice (preferabil ambele), iar subiectul să fie în conexiune cu cercetările recente (dar nu o simplă variaţiune pe aceeaşi temă).

Mulţi autori pun accent pe necesitatea tratării analitice şi sintetice a subiectului şi implicit pe reducerea la minimum a descrierilor. [18]

În orice caz, o astfel de lucrare trebuie să fie mai mult decât o compilaţie necritică a faptelor sau interpretărilor publicate anterior sau doar o simplă trecere în revistă a lor. În principiu, să urmărim un subiect cu o anumită semnificaţie, un aport personal la cunoaştere prin analiză, sinteză şi interpretare, evitând doar descrierea, reformularea sau rezumatul unor informaţii cunoscute. Să nu ne limităm la un inventar de fapte, ci să căutăm o interpretare proprie încercând să răspundem la întrebarea „ce semnificaţie are…?” Pe de altă parte, să nu ne ferim să arătăm şi limitele ideilor pe care le analizăm.

O bună lucrare de licenţă este focalizată pe o teză sau o întrebare ce conduc la o înlănţuire logică a ideilor şi la aranjarea lor pe liniile de forţă ale unor argumente. Structurarea logică a ideilor prin stabilirea unor raporturi de coordonare şi subordonare, exprimarea concisă, clară, neambiguă, utilizarea unui stil sobru, respectarea normelor gramaticale, ortografice şi de punctuaţie – toate acestea fac parte din standardele unei disertaţii de calitate.

Părţile constitutive. 


Prima parte a ghidului – Operaţii premergătoare – tratează probleme de logistică, adică activităţile de organizare şi dotare, care preced şi înlesnesc procesul de elaborare propriu-zisă a viitoarei lucrări. Astfel, Alegerea conducătorului ştiinţific, ca prim capitol al ghidului, prezintă criteriile de selectare a profesorului cu care studentul urmează să colaboreze şi punctează aşteptările reciproce. Preliminariile continuă cu Planificarea timpului de elaborare şi pregătirea condiţiilor de lucru, capitol ce are menirea de a-i ajuta pe studenţi să economisească timpul foarte limitat de care dispun. Tot aici se abordează şi necesitatea unui program auster, care să-i asigure studentului menţinerea condiţiei fizice şi psihice optime în această perioadă de eforturi susţinute şi încordate. Un paragraf aparte este destinat problemelor legate de utilizarea calculatorului în scriere, după care tema se particularizează la mai multe secţiuni.

Partea a doua – Operaţii de elaborare – cuprinde întreg spectrul etapelor de scriere şi începe prin a sublinia rolul primei decizii, crucială pentru student, şi anume Alegerea subiectului. În acest capitol sunt evidenţiate strategiile de identificare a unui subiect şi criteriile care stau la baza alegerii, precum şi potenţialele surse de inspiraţie. Urmează construirea unor Instrumente de ghidare a cercetării şi redactării – întrebarea de cercetare, ipoteza, teza – menite a-l călăuzi pe student de-a lungul procesului de elaborare, indicându-i un punct focal şi sugerându-i o direcţie a lucrării. Generarea de idei reprezintă centrul de greutate al contribuţiei studentului la proiectul pe care şi l-a propus. După această etapă, lucrarea va purta marca ideilor proprii ale autorului, motiv pentru care în acest capitol sunt expuse câteva din tehnicile ce au rolul de a-l sprijini în demersul dificil al creării de idei. Cercetarea şi documentarea au ca scop colectarea de materiale şi raportarea proiectului la realizările precursorilor în domeniul abordat. Capitolul prezintă sursele de informare, modul de selectare şi evaluare a informaţiei, precum şi consemnarea corectă a trimiterilor la surse, astfel încât să se prevină plagiatul involuntar. Pe baza ideilor proprii şi a materialului colectat se poate trece la Alcătuirea planului, organizarea şi structurarea materialului, etapă care prefigurează forma finală a lucrării de absolvire. Aici se fac precizări privind conţinutul unor secţiuni ale disertaţiei, în varianta unui studiu cantitativ: introducere, consultarea literaturii de profil, metodologie, rezultate, concluzii, referinţe, anexe. După parcurgerea etapelor enumerate, urmează Redactarea primei ciorne. În acest capitol înfăţişăm succint câteva tehnici specifice de redactare, derivate din experienţa scriitorilor şi a cercetătorilor. O altă etapă fundamentală a procesului de elaborare a lucrării este Revizuirea, care operează în principal pe două niveluri: organizatoric şi stilistic. Ultima etapă a procesului de elaborare constă în finisarea textului prin Corectarea unor greşeli superficiale de scriere, pentru ca disertaţia să corespundă normelor gramaticale, ortografice şi de punctuaţie. Atât la revizuirea la nivel stilistic, cât şi la corectare, demonstraţia se bazează în mare măsură pe puterea exemplelor.

În partea a treia a lucrării – Operaţii consecutive elaborării – sunt prezentate Elemente de tehnoredactare, adică problemele legate de suportul material şi forma grafică a proiectului (aşezarea textului în pagină). Ultimul capitol, intitulat Susţinerea lucrării, redă pasul final pe care candidatul îl va face înainte de a deveni licenţiat sau master. Ideile abordate vizează: redactarea unui text de susţinere a disertaţiei, anticiparea întrebărilor ce pot fi formulate de membrii comisiei, tehnici de prezentare a proiectului şi modul în care studentul ar urma să reacţioneze la eventuale observaţii şi critici.
Partea finală mai conţine următoarele secţiuni distincte: Valorificarea lucrării, Referinţe, Referinţe adnotate, precum şi Greşeli tipice întâlnite în lucrările de licenţă (Anexa 1).

Sintetizând obiectivele şi conţinutul ghidului de faţă, nutrim convingerea că expunerea condiţiilor de pregătire, elaborare şi susţinere a lucrării de licenţă şi a disertaţiei de masterat va face mai uşoară munca studenţilor şi a masteranzilor ajutându-i să scrie mai eficient şi să atingă standardele de calitate pretinse de universităţi.

Editia I a lucrarii se afla in librarii online, precum si la Libraria Universitatii Babes-Bolyai din Cluj Napoca.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu