REVIZUIREA LA NIVEL STILISTIC

Revizuirea la nivel stilistic

Noţiunea de stil este utilizată adesea în sens pozitiv, remarcându-se componenta estetică a scrisului, mai vizibilă în textele beletristice care cultivă invenţia verbală, căutând în mod deliberat să impresioneze cititorul. Stilul, ca personalizare a scriiturii, este în parte chestiune de gust, de opţiune pentru un anumit mod de exprimare. De aceea, nu toţi scriitorii sau cititorii au aceeaşi idee despre ce anume înseamnă scriere frumoasă.

Stilul ştiinţific. Dacă eleganţa şi bunul gust ţin în măsură mai mare de literatura beletristică, trăsăturile definitorii ale stilului ştiinţific vizează o comunicare eficientă. Pentru Joseph M. Williams, bunăoară, stilul înseamnă un set de reguli, convenţii şi formule care asigură eficienţa comunicării. [37] Astfel, informaţia redată în stil ştiinţific este clară, concisă şi precisă. Vom prezenta în rândurile ce urmează câteva convenţii şi premise ale „stilului bun”, cum îl numeşte F.H. Norton. [22]

Claritatea în textul ştiinţific nu este doar o opţiune stilistică, ci un imperativ care asigură o bună comunicare. Este pe departe cea mai importantă trăsătură de stil fiindcă determină înţelegerea mesajului; dacă cititorul nu înţelege ce spunem, atunci nici nu mai contează ce spunem. Neglijând atributul clarităţii, riscăm ca o idee strălucită să fie estompată şi minimalizată printr-o exprimare confuză. (Valabilă este şi reciproca: un discurs expresiv, pirotehnic este de natură să amplifice o idee modestă).
Există un mit potrivit căruia neînţelegerea unui text se datorează doar cititorului, ca şi cum scriitorul ar fi absolvit de răspundere în acest sens. În realitate, vina îi aparţine de cele mai multe ori autorului, care nu a făcut efortul necesar pentru a-şi clarifica ideile. Adesea, scriitorul este tentat să spună: “Informaţia e aici; dacă cineva doreşte s-o cunoască, nu are decât să citească textul”, aşadar îşi declină responsabilitatea şi o transferă cititorului. [44] Dar exprimarea clară şi inteligibilă este o sarcină ce îi revine exclusiv scriitorului. A nu clarifica ideile, fie din lene, fie din nepricepere, înseamnă a nu ne duce munca până la capăt. Jacob Viner, citat de John Creedy, ne avertizează să evităm ”prostia” care îl face pe autor să creadă că “înţelege, dar nu poate face [ideea] inteligibilă pentru cititor.” [6]

Iată câteva metode de a exprima clar ideile.

Organizarea logică, unitară şi coerentă a paragrafelor (p…), are un rol decisiv în claritatea textului. Două instrumente ce contribuie la asigurarea clarităţii textului sunt planul (p…) şi teza (p. …)

Ierarhizarea informaţiei. Scrisul clar ne dezvăluie imediat ce anume este important şi motivul pentru care este important. A ierarhiza ideile, a face distinctă ideea principală din masa detaliilor constituie un obiectiv major pentru înţelegerea textului ştiinţific. Acesta e lucrul la care cititorul se aşteaptă când caută informaţia: un text cu idei argumentate şi ierarhizate după criteriul importanţei şi, mai mult decât atât, un text care să prevină o eventuală înţelegere greşită. Adică, acolo unde textul e mai complicat şi susceptibil de interpretare greşită, să explicăm nu numai cum trebuie înţeles un mesaj, ci şi cum nu trebuie înţeles. Spre exemplificare, să luăm următorul pasaj din lucrarea de faţă, § Evaluarea surselor (pp. …):

În sens academic, a critica înseamnă a identifica plusurile şi minusurile unui text şi a formula o judecată bazată pe dovezi. Aşadar, nu e vorba de a „critica” un text sau un autor, nu înseamnă blam sau dezaprobare, ci presupune iniţial o atitudine de circumspecţie şi scepticism, precum şi o detaşare faţă de textul lecturat. Adică a nu lua drept bun şi valoare orice citim.

Acest fragment poate fi înţeles şi dacă ne limităm la propoziţiile afirmative. Dar cele trei propoziţii ce includ negaţii clarifică ideea, o accentuează şi înlătură un eventual dubiu în ceea ce priveşte modul în care trebuie să înţelegem mesajul (dubiu ce ar putea proveni şi din polisemia verbului a critica).
De asemenea, dacă nu vom explica cititorului de ce un raţionament este aşa cum este, atunci acel cititor (care şi interpretează textul) are tot dreptul să pună la îndoială afirmaţiile noastre. Mai mult, va cheltui timp pentru a răspunde el însuşi la această întrebare, pentru a o clarifica.

Accentuarea unor idei este tot o modalitate de ierarhizare a informaţiei. În scrierile beletristice, accentuarea se face şi prin utilizarea unei topici improprii exprimării uzuale şi are rolul de a amplifica impactul unui text. În scrierile ştiinţifice, topica rămâne cea uzuală, accentuarea realizându-se prin: repetiţii de cuvinte sau idei; caractere distincte: cursive (italice); ghilimele (când unui cuvânt i se dă o altă accepţiune decât cea obişnuită). Se mai întrebuinţează expresii de atenţionare (chiar cuvintele: „atenţie”, „important”, sau semnul exclamării, dar fără a ofensa cititorul prin folosire abuzivă). Pentru a marca partea neesenţială a ideii, dar necesară ca explicaţie, facem uz de paranteze. În textele ştiinţifice contemporane este preferată sublinierea cu caractere cursive (italice). Aldinele (bold) şi MAJUSCULELE se utilizează de obicei la titluri, deoarece în text, par ca o comandă autoritară. Nici sublinierea nu se practică întrucât are efect de supra-accentuare.

Tot în scopul accentuării unei idei este eficientă utilizarea unor expresii întăritoare, cum ar fi: „într-adevăr”, „în orice caz”, „pe departe mai…”, „îndeosebi”, „mai mult (decât atât)”, „doar”, „de fapt”, „cel puţin/cel mult”, „mai presus de orice” etc. Pe de o parte, astfel de sintagme separă ideile importante de cele secundare, iar pe de alta contribuie la coeziunea textului (deci au şi rol de conectori, după cum se va vedea în paragraful Coerenţa, pp…).

Alegerea cuvintelor. Claritatea se asigură şi prin utilizarea unor termeni proprii, prin care eliminăm ambiguităţile şi exprimările echivoce. Sunt de preferat: cuvintele familiare celor în jargon sau extravagante; cuvintele concrete celor abstracte; un singur cuvânt în loc de o perifrază. Substantivele şi îndeosebi verbele fac înţelesul mai clar, nu adjectivele şi nici adverbele. Dintre cele două categorii de verbe – de acţiune şi de existenţă –, verbele de acţiune sunt cele care conferă vivacitate şi dinamism frazei, prin urmare sunt de preferat celor de existenţă (formele verbului a fi). De exemplu, în loc de fraza: Dieta bogată în fibre este sănătoasă, vom scrie: Dieta bogată în fibre îmbunătăţeşte mai mulţi indicatori de sănătate. Substantivarea verbului reduce vigoarea şi dinamismul expresiei; de aceea vom prefera să spunem aleargă în loc de alergare şi atacă în loc de atacare.

Să observăm că scriitorii preferă cuvintele comune, simple, celor preţioase, excentrice sau în jargon, ceea ce nu înseamnă că acele cuvinte simple exprimă idei fără valoare. Desigur, marii scriitori şi mai ales oamenii de ştiinţă utilizează şi cuvinte complexe şi mai puţin uzuale, dar numai când e neapărat necesar. Fără îndoială că trebuie alese cuvintele cu sens corect. Cuvintele trebuie să exprime exact înţelesul intenţionat, nici mai mult nici mai puţin [41]. Aşa cum Mark Twain remarcă, „Diferenţa dintre cuvântul potrivit şi cel aproape potrivit este precum diferenţa dintre fulger şi licurici.” [apud 14 – p. 216] De pildă, vom evita expresia cu sens deviat „mai multe alternative” spunând „mai multe variante”, sau ”mai multe opţiuni” (alternativă înseamnă alegerea între două posibilităţi care se exclud). În general, vom evita utilizarea unui termen mai puţin precis atunci când dispunem de unul mai precis, chiar cu riscul de a ne repeta. Dacă avem de ales între un termen familiar şi altul tehnic (sau obscur), este preferabil cel familiar, dar numai dacă asigură precizia exprimării. De exemplu, nu vom spune proxim, ci apropiat, deoarece este un cuvânt mai familiar şi mai direct.

Claritatea se mai poate obţine şi prin prezentarea textului la diferite niveluri de abstracţie, între care e nevoie să asigurăm o continuă comunicare. Utilizarea unor exemple reprezentative şi simple va clarifica enunţuri, concepte şi definiţii abstracte.

Obţinem un text mai clar şi dacă dăm negaţiilor o formă pozitivă. De pildă, în loc de „nu e corect”, să spunem „e incorect” ; în loc de „nu îşi aminteşte”, să spunem „a uitat” ; în loc de „nu îi dă atenţie”, este de preferat „îl (o) ignoră”.

Topica (ordinea cuvintelor în frază) poate crea numeroase ambiguităţi şi poate împiedica asigurarea clarităţii şi a fluenţei mesajului. Iată un exemplu:
1) Noi transportăm aici copii de doi ani. (topică ambiguă)
2) De doi ani, noi transportăm aici copii. (topică adecvată)
În prima propoziţie cititorul este lăsat să ghicească dacă transportul se face pe o durată de doi ani sau vârsta copiilor este de doi ani; în schimb, a doua propoziţie e clară, având un sens univoc.

Dacă subiectul din frază coincide cu subiectul ei gramatical, atunci sensul frazei e clar, precum în varianta revizuită din cel de-al doilea exemplu care urmează.
1. În timpul regimului comunist, intelectualii erau dependenţi de un loc de muncă la stat, cu scopul de a fi controlaţi.
2.Regimul comunist a controlat intelectualii făcându-i dependenţi de un loc de muncă la stat.
Sensul primei fraze este obscur în principal din cauză că e dificil să identificăm subiectul. În plus, prima frază este construită la diateza pasivă şi are o topică defectuoasă. Toate aceste deficienţe fac textul neclar, astfel că se impune să-l recitim pentru a-l înţelege pe deplin, dar devine clar prin reformulare.

Diateza. O alegere stilistică importantă este între diateza activă (când subiectul este autorul acţiunii) şi cea pasivă (când subiectul suportă acţiunea). Diateza activă este preferabilă întrucât conferă claritate şi vigoare argumentaţiei, electrizează exprimarea şi îl numeşte pe cel responsabil de o anumită acţiune. De exemplu:
1.A fost întocmită o listă de priorităţi de către manageri. (diateza pasivă)
2.Managerii au întocmit o listă de priorităţi. (diateza activă)

Diferenţa este mai puţin evidentă la nivel de frază. Dar la nivelul textului ca întreg, cu cât mai multă diateză activă va fi în exprimare, cu atât mai multă forţă vor avea argumentele, iar textul va câştiga în claritate. Diateza pasivă este mai potrivită când subiectul acţiunii este necunoscut, nu e cert identificat sau este mai puţin important decât cel ce suportă acţiunea.

Obscurităţi academice. În ştiinţă sunt tratate adesea probleme cu adevărat complicate, pe care dacă vrem să le comunicăm, trebuie să muncim din greu pentru a le exprima într-un limbaj inteligibil. Totodată, în ştiinţă întâlnim şi probleme simple, situaţie în care unii oameni complică limbajul pentru a impresiona cititorii. Unii autori sunt încântaţi când reuşesc, printr-un limbaj neinteligibil, să-i ţină deoparte pe cei neiniţiaţi, insinuând ideea că doar ei – experţii – sunt în stare să înţeleagă misterele profunde ale profesiei lor. În încercarea de a conferi prestanţă discursului, întâlnim deseori texte care mimează limbajul ştiinţific. Circulă prin mediile profesionale fel de fel de termeni în jargon, care nu întotdeauna aduc un plus de claritate, ci mai degrabă urmăresc să epateze cititorul (acquis, interfaţă, draft, trend, target, input, paradigmă, implementează...). Iată, spre exemplificare, un pasaj extras din comunicatul unei asociaţii:

Asociaţia EcoLogic Maramureş a demarat un nou proiect de integrare a acquis-ului de mediu în dezvoltarea durabilă a comunităţilor rurale din judeţ. Scopul acestuia este de a implica sectorul nonguvernamental din judeţ în integrarea noţiunilor şi cerinţelor prevăzute de acquis-ul de mediu în practicile agricole din comunităţile rurale, ţinta fiind în special ecosistemele naturale şi seminaturale caracterizate de habitate de pajişti şi păşuni montane.
Noul proiect se adresează unor grupuri ţintă, acestea fiind constituite din şapte organizaţii de mediu şi dezvoltare durabilă din şapte comunităţi rurale, respectiv Şişeşti, Deseşti, Budeşti, Ocna Şugatag, Giuleşti, Vadu Izei şi Săpânţa, incluzând autorităţile şi factorii de decizie în a căror teritorii administrative se află aceste terenuri deosebit de valoroase din punct de vedere natural. Urmărind introducerea preocupărilor de mediu în politicile şi practicile agricole, activităţile proiectului vor cuprinde: dezvoltarea capacităţilor grupurilor ţintă prin instruire şi schimb de experienţă, crearea unui cadru de lucru comun între organizaţii şi autorităţi pentru informarea şi conştientizarea populaţiei din mediul rural cu privire la reglementările comunitare în domeniu şi implicarea acestora în planificarea participativă a unor planuri de conservare, care să faciliteze gestionarea corectă a resurselor naturale.

 În primul rând, textul este lipsit de un punct focal, de o idee conducătoare. Probabil că expresiile care conţin termenul „mediu” sunt cheia comunicatului, deoarece se repetă ca un refren. Astfel, în prima frază avem acquis-ului de mediu, în fraza a doua, tot acquis-ul de mediu, în fraza a treia – organizaţii de mediu, în fraza a patra – preocupărilor de mediu. Dar, în loc să fie plasată la început, clarificată şi accentuată, ideea principală este vag formulată şi se pierde în condiţiile în care e dispersată pe tot parcursul textului. Abia în ultimul alineat se enunţă obiectivul proiectului, după ce în fraza a doua se formulează un obiectiv secundar. Acest mod de construcţie a paragrafului face dificil procesul de identificare a ideii dominante şi implicit a mesajului. În afară de asta, acquis-ul de mediu, habitate, ecosistemele naturale şi seminaturale, planificarea participativă sunt termeni care ar necesita clarificări suplimentare, ţinând seama de nivelul de instrucţie al destinatarilor: ţăranii. Apoi, este evident limbajul prolix; fragmentele deosebit de valoroase din punct de vedere natural, precum şi care să faciliteze gestionarea corectă a resurselor naturale sunt ceea ce am putea numi cuvinte de umplutură, care nu fac altceva decât să bruieze mesajul. În plus, frazele au lungimi excesive, ultima conţinând 68 de cuvinte. Toate aceste deficienţe de stil fac textul ermetic, greu de înţeles.

Dacă facem un efort de decriptare, putem presupune că ideea care stă la baza comunicatului este una simplă, şi anume: Asociaţia EcoLogic îşi propune să instruiască ţăranii din şapte sate maramureşene pe teme de prevenire a poluării mediului în agricultură. În sprijinul său, Asociaţia încearcă să atragă primăriile şi unele organizaţii neguvernamentale din judeţ. 

Dacă “traducerea” e corectă, înseamnă că o idee relativ simplă a fost complicată inutil şi exprimată într-un limbaj indigest. Dacă, dimpotrivă, traducerea e incorectă, înseamnă că autorul textului original s-a exprimat confuz.

În mediul academic american se aplică o deviză: scrie pentru a exprima, nu pentru a impresiona. Nu obţinem niciun avantaj făcând exprimarea obscură şi alambicată, ca să nu mai spunem că a cam trecut vremea în care oamenii puteau fi păcăliţi printr-un limbaj excentric: “Nu am înţeles nimic din ce a spus; pesemne că e un om foarte cult”. Valoarea ştiinţifică a unui text nu creşte complicând cuvintele şi încifrând mesajul, iar pentru cei ce cunosc domeniul, nu părem cu nimic mai experţi. De fapt, mulţi oameni se ascund în spatele unui limbaj sforăitor, împovărându-l cu complexităţi inutile, adesea fiindcă nu au efectiv ceva de spus. Oricum, vorbele mari nu înseamnă şi idei mari. Ba, din contră; uneori cuvinte mari sunt folosite pentru a masca idei insignifiante. Unii justifică acest gen de limbaj prin teama de vulgarizare a ideilor, sau motivând că astfel evită conotaţiile cuvintelor comune. Drept răspuns la astfel de justificări am spune că ideal ar fi să convertim pretenţiile elitiste din vorbe pompoase în idei valoroase.

Tot ce am spus în acest paragraf nu reprezintă o sugestie de a utiliza exclusiv cuvinte comune şi nici un îndemn de a scrie inexpresiv, banal, neinteresant. Scopul unui text de orice fel nu poate fi acela de a plictisi şi adormi cititorul, ci dimpotrivă. Totodată, prin clarificarea ideilor nu înţelegem o supra-simplificare, o diluare şi deci o deformare a lor, precum nici eliminarea terminologiei de specialitate din textul ştiinţific. Deşi ţine seama de caracteristicile persoanelor cărora le este destinat textul, stilul ştiinţific urmăreşte într-adevăr un limbaj inteligibil, dar nu neapărat „pe înţelesul tuturor”. Se utilizează neologisme, termeni de specialitate, dar fără abuz şi numai atunci când considerente de exprimare precisă şi clară o impun. Altfel spus, să scriem o proză cât mai limpede, să utilizăm exemple şi analogii, dar fără a sacrifica precizia analizei.

Acurateţea (precizia) exprimării este un obiectiv de primă importanţă într-un text ştiinţific, îndeosebi în studiile cantitative. Din acest motiv, nu vom renunţa nicicând la precizie de dragul unor metafore sau a unui stil elegant. Disertaţia urmăreşte acurateţea exprimării evitând termeni vagi şi expresii imprecise şi colocviale ca: puţin, mult, unii, un fel de, se pare că, în curând, în scurt timp, o mulţime de... În loc de „este foarte cald” (apreciere care diferă de la om la om), vom spune „sunt 28 de grade C”. De asemenea, să evităm substantive cu caracter general ca: sistem, zonă, lucru, idei, activitate, aspect, natură, caz… Deşi exprimarea prin metafore este interesantă, cuvintele cu sens figurat sunt imprecise şi improprii limbajului ştiinţific.

O altă faţetă a preciziei limbajului este claritatea, despre care am făcut vorbire în paragraful precedent. Prin definiţie, un text neclar este lipsit şi de precizie.

Concizia. Din respect faţă de cititor, e necesar să fim concişi în exprimare. În scrierea concisă, fiecare cuvânt contează, fapt ce presupune evitarea textului prolix, a unor supra-explicitări, introduceri excesiv de lungi, digresiuni, repetiţii inutile, precum şi idei colaterale, irelevante. Vigoarea scrisului în concizie rezidă. O bună regulă este să utilizăm cât mai puţine cuvinte posibil, dar nu mai puţine de câte sunt necesare pentru a exprima înţelesul clar şi precis. De fapt, concizia nu înseamnă suprimarea detaliilor, ci doar a cuvintelor şi a frazelor irelevante, a vorbelor goale de conţinut. La fel cum un mecanic nu ar lăsa piese în plus într-o maşină, nici în scris nu sunt admise cuvinte inutile, redundante sau irelevante. Risipa de material lingvistic înseamnă de fapt risipă de timp şi spaţiu tipografic, înseamnă ineficienţă. Dar mult mai grav este faptul că cititorul va face eforturi zadarnice încercând să înţeleagă rostul acelor cuvinte de prisos. De exemplu: „La şedinţă participă un număr de 18 persoane.” Din cele opt cuvinte, trei sunt de prisos: „un număr de” (cine nu ştie că 18 e număr?). La fel, vom scrie ieri în loc de în cursul zilei de ieri.

Concizia mai presupune şi evitarea construcţiilor pleonastice (conlucrează împreună; continuă să fie menţinut; punte de legătură; repet încă o dată; în luna octombrie; îşi aduce aportul; se suprapune peste…).

Există şi cuvinte care parazitează textul, dintre care cel mai frecvent întâlnit este „către”. Iată un exemplu: Conform datelor furnizate de către poliţist, accidentul are la bază cauze tehnice. Aici, cuvântul „către” nu numai că este de prisos, ci chiar ne încurcă prin aceea că are şi sensul de „spre” (poliţist), când, în realitate, este tocmai pe dos, adică informaţia vine „dinspre” (poliţist). Putem spune simplu: „furnizate de poliţist”. Alte cuvinte sau expresii parazitare sunt „deci” şi „se pare că”, pentru un număr semnificativ de persoane fiind adevărate ticuri verbale.

Referitor la concizie, ar putea fi formulată următoarea regulă: intensitatea impactului unui text este invers proporţională cu numărul de cuvinte pe care îl conţine.

Regula conciziei nu trebuie aplicată mecanic, ci în funcţie de situaţia concretă. În cazul unui text complicat, se justifică repetarea unor idei, desigur, utilizând alte cuvinte, pentru a nu irita sau plictisi cititorul. În scrierile ştiinţifice se utilizează adesea repetări deliberate ale ideilor cheie. Şi în textele literare există repetiţia cu funcţie stilistică. La polul opus, există repetiţii obositoare, redundante, care nu aduc niciun plus de înţelegere, ci au un efect de poluare lingvistică.

Coerenţa este un element unificator al textului, un factor coagulant şi se referă la puntea dintre ideile, frazele, paragrafele şi capitolele unei lucrări. Într-un text coerent, ideile prezentate se succed logic şi au o legătură atât cu ideile anterioare, cât şi cu următoarele, iar relaţia dintre ele este clară. Cititorul ştie de unde s-a pornit şi ce urmează, astfel că lectura are continuitate şi e mai uşor de parcurs. Iată un citat din volumul Condiţia umană, de Nicolae Mărgineanu, pasaj semnificativ din punctul de vedere al preocupării scriitorului faţă de coerenţa textului. 

Dar înainte de a ne ocupa de această tipologie socială, care o completează pe cea biologică – cu care ne-am ocupat în capitolul precedent – şi apoi pe cea psihologică – cu care ne vom ocupa în capitolul următor – să spunem câteva cuvinte […] [19 – p. 199]

Prima propoziţie intercalată în frază („cu care ne-am ocupat în capitolul precedent”) indică cititorului legătura cu textul anterior, pe câtă vreme cea de a doua („cu care ne vom ocupa în capitolul următor”) anunţă textul ce urmează a fi abordat, asigurând astfel coerenţa necesară.

Coerenţa textului derivă în primul rând din structurarea şi articularea ideilor într-o succesiune logică. În al doilea rând, utilizarea unor fraze sau expresii de tranziţie, cu rol de punte între ideile din fraze, precum şi între fraze şi paragrafe, are rolul de a ghida cititorul în lectura textului făcând fiecare pas din argumentaţie uşor de identificat. Să nu lăsăm cititorul să ghicească cum se leagă un paragraf de altul, sau cum o idee ne conduce la o altă idee. Am putea începe o secţiune sau paragraf cu o expresie sau frază care o leagă de cea anterioară, de exemplu, o frază ar putea începe cu: „Dată fiind situaţia descrisă în paragraful precedent”…, „Urmând acest model, observăm că”…, „O implicaţie semnificativă a celor demonstrate anterior este că”…, „Să revenim asupra…” Astfel de formulări semnalează introducerea unei noi idei şi în acelaşi timp fac legătura cu ideea anterioară sau o anunţă pe următoarea.

Iată câteva exemple de expresii de tranziţie sau conectori, care ne semnalează:
- Timpul: înainte, în timpul, după, în acel moment, de atunci…
- Ordinea: primul, următorul, apoi, în primul rând, în al doilea rând…
- Spaţiul: aici, acolo, spre…
- Informaţia suplimentară: de exemplu, în plus, mai mult (decât atât), uneori, în general, deseori, frecvent, în multe cazuri, cu alte cuvinte, de regulă…
- Deosebirea: totuşi, spre deosebire de, dimpotrivă, pe de altă parte, cu toate acestea, deşi, dar, însă, indiferent de, în contrast cu…
- Asemănarea: asemănător, ca, precum, similar…
- Relaţii de cauză-efect: din cauza, ca urmare a, drept rezultat, deci, în consecinţă…

Trebuie să ne ferim însă de tentaţia de a forţa nota făcând abuz de conectori când, repetăm, de fapt problema coerenţei textului stă în primul rând în structurarea secţiunilor, paragrafelor şi frazelor într-o succesiune logică. Conectorii nu pot substitui complet relaţiile de coordonare şi subordonare sau articulaţiile dintre idei, astfel că utilizarea unor expresii de tranziţie nu rezolvă decât în parte (şi nu în esenţă) problema coerenţei textului. Cu aceste rezerve, precizăm că utilitatea conectorilor în asigurarea coerenţei textului este semnalată de numeroşi autori.

Eufonia rezultă din faptul că, în mod obişnuit, pronunţăm cuvintele legateunuldealtul, nu separate-unul-câte-unul, astfel că apar adesea alăturări neeufonice şi, uneori, chiar deturnări de sensuri (parafonii).
Dacă textele beletristice urmăresc performanţe stilistice, unde exprimările neeufonice sunt impardonabile, stilul ştiinţific este mai puţin intransigent la acest capitol. Cu toate acestea, şi în scrierile ştiinţifice merită făcute eforturi pentru ca fraza să sune bine, frumos, elegant. Într-adevăr, ar fi păcat ca o idee valoroasă, pentru formularea căreia am depus mari eforturi, să fie luată în deriziune, subminând-o, printr-un limbaj în care s-au strecurat cacofonii caraghioase. De aceea, e bine să evităm ori de câte ori e posibil cacofoniile sau, şi mai grav, parafoniile - alăturări de cuvinte care formează înţelesuri obscene.

Iată câteva exemple de alăturări neeufonice şi soluţii de evitare a lor.
1) El a depus 15 lei ca cotizaţie.
2) El a depus 15 lei ca şi cotizaţie.
3) El a depus 15 lei ca virgulă cotizaţie.
Toate cele trei variante sunt greşite, prima conţine cacofonia, iar celelalte o evită cu stângăcie. Iată două variante revizuite şi care evită exprimarea cacofonică.
4) El a depus 15 lei sub formă de cotizaţie.
5) El a depus 15 lei reprezentând cotizaţia.

Parafonia este o capcană a limbajului şi poate avea efecte devastatoare îndeosebi asupra autorului unui discurs public. Un exemplu de parafonie este dat de Eugen Lovinescu: „du-te iară-n curte-n fund” [apud C. Parfene, 24 – p. 151], iar cu o altă parafonie se amuză elevii de şcoală primară: „la curbe şinele trosnesc”. Tot pentru a evita parafonia, vom scrie îşi pune mintea la contribuţie, în loc de îşi pune capul la contribuţie (aşa cum auzim frecvent).

Pe de altă parte, nu e cazul să alunecăm în pedantism şi hipercorectitudine. Adesea, soluţiile de hipercorectitudine mai mult strică decât îmbunătăţesc textul (ca în exemplele 2) şi 3) de mai sus). Cacofoniile sunt supărătoare, dar încercările stângace de a le evita sunt uneori şi mai supărătoare, astfel că, în lipsa unei soluţii perfecte, preferăm compromisul. În definitiv, spunem de atâţia ani Biserica Catolică sau Ion Luca Caragiale şi nu ni se pare nimic anormal.

Incompatibilităţi. Majoritatea experţilor au ajuns la un consens în privinţa incompatibilităţilor stilului ştiinţific, care are anumite reguli rigide, cu predilecţie în studiile cantitative. Prin urmare, disertaţia va evita:
- polemica şi genul pamfletar: invective, insinuări, etichetări. Atacurile la persoană se înlocuiesc cu demonstraţii logice.
- suspansul: în relatarea ştiinţifică ar trebui să-i spunem cititorului de la bun început unde vrem să ajungem.
- expresii colocviale, sau limbajul aşa-numit neacademic: a, să nu uit…, cât pe ce să…, ce chestie! Există o diferenţă între limbajul vorbit şi cel scris, între limbajul potrivit în conversaţie şi cel potrivit într-un document.
- expresii argotice: mişto, o tipă, moacă.
- efecte literare: jocuri de cuvinte, poante, glume, manifestări histrionice, cabotine. Limbajul ştiinţific e caracterizat prin sobrietate (mai sobru decât textul de faţă). Ceea ce nu echivalează cu a fi plictisitor.
- judecăţile de valoare: de exemplu, sintagmele: „din păcate”, „este interesant”, „pe bună dreptate”, „s-a crezut” şi „binevenit” sunt nepotrivite. Scrierea ştiinţifică este neutră sub raport axiologic.
- judecăţi morale: bun, rău; deştept, prost. Se utilizează: corect sau greşit.
- judecăţi estetice: frumos, urât, splendid, dezgustător.
- exprimările la persoana I sau a II-a singular. Se utilizează pluralul autorului, şi o exprimare relativ impersonală.
- autoaprecierea: atât lauda, cât şi autocritica sunt incorecte. Dacă scriitura este solid argumentată, meritele şi personalitatea autorului vor fi evidente.
- platitudini şi truisme: adică fraze care afirmă evidenţe. Pentru a evita eventuale banalităţi, e bine să ne întrebăm din când în când: „Şi ce-i cu asta?”
- superlative: extraordinar, formidabil, cel mai, foarte important… Să lăsăm cititorul să aprecieze ce este important.
- consemnarea de anecdote sau întâmplări petrecute în procesul de elaborare a lucrării.
- opinii: contează ceea ce autorul dovedeşte, nu opinia sa, astfel că expresii ca: „după părerea mea”, ar trebui”, „cred că” etc., e bine să fie evitate în disertaţie, scopul cercetării academice fiind rezolvarea problemei, nu punerea problemei în acord cu crezul cuiva.

Dintre toate caracteristicile stilului ştiinţific, cea mai controversată este exprimarea impersonală, cerinţă înrădăcinată în cultura noastră probabil în ideea de a conferi scrisului o imagine de obiectivitate. Dar un semn de egalitate între impersonal şi obiectiv este cel puţin discutabil. Cu toţii ştim că lucrarea nu „s-a făcut” de la sine, ci o persoană anume a făcut-o. În afară de asta, exprimarea impersonală atrage după sine utilizarea unor formulări la diatezele pasivă şi reflexivă, fapt ce diminuează claritatea mesajului (vezi § Diateza, p. …). Cu toate acestea, şi un stil prea personal are dezavantajele sale, scopul scrisului ştiinţific fiind punerea în evidenţă a rezultatelor cercetării, nu a autorului. Poate că o cale de mijloc, de echilibru, fără exagerări într-un sens sau altul, ar fi soluţia optimă. Mulţi autori admit că secţiunile de introducere şi concluzii pot fi scrise într-o manieră mai personală decât restul lucrării.

Stilul „bun”. Potrivit lui F.H. Norton, scrisul care se întipăreşte în mintea cititorului în timp ce el urmăreşte semnificaţia textului, fără a fi conştient de cuvinte, reprezintă un „stil bun”. [22]

O soluţie pentru a ne îmbunătăţi stilul ar fi să recitim cărţile care ne plac. Fără a încerca să imităm direct acel stil, să observăm modul în care scriitorul procedează: o introducere captivantă, un exemplu clarificator, o analogie care ne iluminează, o asociere de cuvinte ce creează un impact în mintea noastră… Încetul cu încetul, vom absorbi tehnicile scriitorului preferat integrând calităţi stilistice în scriitura noastră şi ne vom forma un stil propriu.

 *  *  *

 În final, am putea spune că un stil elevat este important în orice gen de scriere, deci şi în disertaţie. Scriem clar şi expresiv nu pentru a epata, ci pentru a înlesni înţelegerea şi a încuraja reflecţia. Apoi, să nu uităm că ne adresăm unor fiinţe umane cu sentimente. Deci se justifică efortul de a scrie într-un stil atractiv, prietenos atât prin funcţionalitate, cât şi prin formă. Dacă nu reuşim acest lucru, cel puţin să evităm stridenţele, să nu irităm sau să plictisim cititorul. Cu o menţiune, totuşi: conţinutul este pe departe mai important decât forma. Nici scrisul bun, nici jargonul şi nici eventuale piruete stilistice nu pot compensa lipsa de valoare şi puţinătatea ideilor.

Editia I a lucrarii se afla in librarii online, precum si la Libraria Universitatii Babes-Bolyai din Cluj Napoca.